Fara titlu

Cred ca aproape zilnic imi deschid blogul si incep cate o postare apoi o sterg, sau scriu doua trei randuri si nu mai sunt de acord cu mine.
Nu pentru ca n-as avea idei, ganduri, intamplari, intrebari, dar pentru ca procesul de selectie devine tot mai greoi. Si pentru ca una din cele mai importante reguli ale mele (atunci cand scriu) este sa nu mint. Fac acest exercitiu al scrisului ca si cum mi-as face incalzirea inainte de ora de sport. Aici, am voie sa scriu despre ce vreau eu, despre ce simt eu, despre ce traiesc eu, fara sa tin cont de brief, de idei creative, de headline sau vreo metodologie de advertising. E alta lume, e coltul meu de net, nici macar nu-mi pasa daca sunt citita atata timp cat nu-mi explodeaza gandurile sub frunte ci le las aici tasta cu tasta.
Dar, uite ca in ultima perioada tot mai greu reusesc sa adun doua trei fraze care sa-mi placa. Scriu, rescriu, sterg, nu postez. Ma enervez. Devin frustrata. Eh, pana acum nu mai e nici o mirare ca ma hranesc cu vorbe. Si daca imi ia cineva cuvintele, ma poate considera stoarsa de suflet. Ma ofilesc.
Asa sunt eu. Asa am fost de cand eram mica. Nu stiu daca am mai povestit despre cuvantul obsesiv al fiecarui moment din copilaria mea : LIBERTATE.
Cand eram mica-mica aveam paharul meu din care doar eu aveam voie sa beau, rosu, din plastic.
Imi prindea bunica in par doar pompoanele pe care le vroiam eu. Nu purtam sosete pentru ca faceau cute...de fapt nu purtam nimic ce-ar fi putut face cute. Nu imi puneam niciodata nimic in buzunare, uneori chiar nici nu vroiam sa am buzunare la haine.  Si nu erau chestii de copil rasfatat ci pur si simplu chestii pe care trebuia sa le fac. Ori era ca mine ori deloc.
V-am spus ca mai tarziu am invatat sa iubesc fiecare pedeapsa pe care incerca sa mi-o dea tatal meu; daca nu aveam voie la TV decideam brusc ca NU imi mai place la TV si ma apucam de citit obsesiv pana ma trimiteau cu forta la joaca afara.
Mai tarziu, cand mintea mea era partial conturata prima decizie pe care am luat-o a fost ca vreau libertate! LIBERTATE sa orice! Sa dorm cand vreau, sa mananc cand vreau, sa fiu cum vreau, sa spun ce vreau...M-am incapatanat atat de tare sa fie ca mine incat de fiecare data cand nu imi iesea ceva deveneam extremista.
La 14 ani, pentru ca nu mi-a dat voie tata sa ma machiez inainte sa merg la fotograf, pentru poza de buletin, mi-am jurat in gand ca primul lucru pe care-l fac atunci cand sunt majora e sa plec de acasa si sa fiu independenta... Asa a fost. Cu 2-3 zile inainte sa implinesc 18 ani am plecat
Nu au prea existat jumatati de masura. Din acest motiv DA-ul meu sau NU-ul meu sunt de neschimbat aproape intotdeauna. Spun aproape pentru ca am invatat sa fiu flexibila, sa am rabdare, sa accept cand gresesc, sa dau valoare altor trairi si sa las incapatanarea copilareasca celor din urma mea.
Totusi, LIBERTATEA a ramas ca o mantra, in mintea si in sufletul meu. Cred ca eu pot exista atata timp cat tot ceea ce tine de mine, de fiinta mea, de sufletul, mintea si mai ales de cuvintele mele, nu este marginit.

Si totusi, paradoxul, ironia sortii, stiti care este? Ca sunt intradevar prizoniera mintii mele. Eu sunt cel mai aprig critic al meu, cel mai nemultumt cititor, cel mai putin convins prieten, cel mai rece bisturiu. Iar atunci cand ma cert cu mine...se dezlantuie iadul.