Dragii mei dragi,

Nu ma cautati...ca nu-s!

Va multumesc in avans pentru telefoane si urari de sfert de secol, eu am sa zbor maine la prima ora spre o locatie-surpriza pentru mine.
In acest moment al vietii mele ii multumesc lui Dumnezeu ca nu-mi doresc nimic mai mult decat am! Sunt fericita!

Ne auzim/citim luni!


Cristina

Povestea tatuajului meu

La initiativa site-ului despre-tatuaje.com am gandit acest articol aniversar:

Tatuajul meu se numeste “Nymphetamine”. La un search pe google, prima explicatie data de Wikipedia este aceasta.
Nymphetamine este numele celui de-al saselea album scos de trupa Cradle Of Filth. Femeia - personajul principal din album si melodia cu acelasi nume - este una deosebita ; caracterizata de solist ca fiind un drog pentru lumea din jur. Un drog foarte puternic , combinatie metaforica intre orgasm si amfetamina.
Simbolul grafic al albumului este unul din alfabetul antic grec – insemnand tot ce e feminin/femeiesc.
Am fost o pasionata de tatuaje de cand ma stiu. Insa am stiut ca in momentul in care ma voi decide sa ma “insemnez” va trebui sa aiba o poveste speciala si mai ales reprezentativa.
Un coleg de munca, prin vara lui 007, mi-a spus ca urmeaza a se deschide Industrial Tattoo salonul unui tip foarte talentat.
Vara lui 007 a insemnat primul concert Cradle Of Filth in Romania, ultima mea “aparitie rebela” . Eram cu ei in casti de dimineata pana seara. Uneori chiar cautand pe site-uri tatuaje.
Mi s-a spus: “cand ai sa gasesti tattoo-ul potrivit pentru tine, ai sa stii, ai sa simti”.
Si … asa a fost. Dupa doua luni de cautari. Am stiut ca e nymphetamine, mi-am dorit sa pun amprenta pe simbol adaugand cativa spini conceptului de femeie-drog.
Apoi ca un cadou de la mine, pentru mine, pe 30 octombrie 2007 stateam pe masa de tatuat foarte emotionata. Pe 31 octombrie cand am implinit 23 de ani stiam ca mi-am daruit “un ultim act de rebeliune”. Nu pentru ca un tatuaj inseamna musai rebeliune ci pentru ca ceea ce semnifica alegerea mea e salbatic, intunecat, molipsitor, personal…si foarte foarte reprezentativ. Daca nu ma credeti ascultati melodia :)
Procedeul in sine a fost unul placut. De dragul acestui procedeu as vrea sa-mi umplu corpul de tatuaje. Faptul in sine: un artist picteaza in pielea TA, la final contemplarea capodoperei! Wow! Apoi ramai cu ceea ce face parte din tine… Scrijelit pentru totdeauna!
Multi m-au intrebat ce reprezinta, deseori am fost rugata sa pozez cu spatele…alteori mi-a fost poreclit “saptele de pe spate” ceea ce iar ma avantajeaza ca simbolistica : cifra sapte reprezentand perfectiunea divina …
Prieteni, familie, colegi, parteneri de business chiar, marea majoritate au avut o reactie pozitiva.

Eu nu pot decat sa-mi iubesc semnul reprezentativ. E acolo, e al meu, are ceva din mine si acum ca implineste in curand doi ani il voi retusa doar pentru senzatie!

P.S. Aveti in ordine imaginile: simbolul, "testul in photoshop" si opera finala :)

Calul din Marlboro

Sa ma ierte Vama Veche pentru ca folosesc titlul celebrei melodii :) Asa am simtit eu acum ca vreau sa-mi numesc articolul.
Initial eram sigura ca acest articol se cheama "perfectiunea ciobita" si vroiam sa vorbesc cititorilor despre mitul perfectiunii.
Apoi in timp ce ascultam Calul din Marlboro mi-am dat seama - ca si cum abia as fi constientizat - cata dreptate are calul cand spune ca fericirea e ceva ce nu se atinge niciodata dar in cautarea ei merita sa alergi toata viata.
Si cine mai bine sa spuna asta decat ... un cal? Salbatic , rebel, frumos, bun la alergat...niciodata complet domestic. In tinutul lui din Marlboro unde tutunul nu faciliteaza niciodata cancerul la plamani iar pielea tabacita miroase puternic a soare si-a vant ; calul n-are nevoie nici macar de potcoave.
Pentru ca potcoavele aduc noroc. Iar eu nu cred in noroc. Din acest motiv n-am jucat decat o singura data in viata la loto. Si-am pierdut. De fapt n-am castigat.
Mi-e atat de dor sa arunc toate cuvintele din mintea mea pe o coala alba, fara sa aiba noima, fara sa astepte cineva sa am sens sau logica.
Sa urlu la lume c-o iubesc, sa-i spun vietii ca e frumoasa cand de fapt stim amandoua ca mint.
Dar mint frumos!
Perfectiunea e himera care face dragoste cu realitatea si-o lasa intotdeauna nesatisfacuta. Pentru ca perfectiunea e impotenta.
Realitatea fiecaruia dintre noi vizualizeaza propria perfectiune, se lasa sedusa, desface larg picioarele pentru ca mai apoi perfectiunea sa se dovedeasca a fi un amant prost.
De ce trebuie sa am mereu la indemana cuvintele potrivite? De ce trebuie sa-mi aleg momentele potrvite?
De ce nu pot sa visez in continuare la omleta de sambata dimineata? E ca si cum m-as fi trezit intr-o zi friguroasa de toamna privind la razele de soare ce staruiau prin geam. Ca si cum as fi stat in asternutul meu caramiziu si inca de inainte sa-mi dispara somnul din pleoape ma delectez cu o inghititura de lapte cald. Apoi flamanda si pofticioasa portionez cu furculita omleta aburinda...Apoi lenesa ma intorc cu nasul in perna.
Vad "frame by frame" ceva ce nu s-a petrecut niciodata. Nu-mi dati explicatii freudiene. De nici o alta natura.
Fericirea inseamna liniste? Fericirea se naste din lucrurile marunte? Fericirea fiecaruia e un pas mai aproape de perfectiunea care am stabilit inca de la inceput ca nu exista.
Am atat de multe senzatii de deja vu incat pot crede ca s-ar fi oprit timpul in loc iar eu ma lupt intr-un minut sa fac ceva nou , facand de fapt acelasi lucru. Fara sens.
Nu pot incheia aceasta cugetare fara cel putin o concluzie care sa nu fie citita printre randuri.


Perfectiunea! Ea ma agaseaza! Ma obsedeaza!





Nu mai cred in lucruri perfecte!

Let's talk about... diamonds!

Stiu ca toate fetele, femeile, doamnele viseaza la ziua in care vor avea propriul lor diamant. Adevarat!
Indiferent cat de rebela e domnisoara, cat de sofisticata e doamna, cat de pudica e femeia, o bijuterie numai si numai pe gustul ei, aleasa cu grija, slefuita dupa personalitatea posesoarei, va face ca obrajii feminini sa se umple de sange, pieptul de emotii si ochii de...fericire. Podoabele, bijuteriile au simbolizat si reprezentat partea feminina, delicata si frumoasa, bunastarea si gusturile alese ale stapanei.
In cazul diamantelor am auzit ca "trebuie sa stii sa le porti , nu doar sa le etalezi", acestea devenind adeseori centrul atentiei, conductorul spre o fina catalogare si deslusire a firii posesoarei.
Eu ador bijuteriile. Dupa cum am aflat recent exista o diferenta intre bijuterii si “bijuterii”, ultimele din argint, sau orice altceva. Pot sa ma laud cu o cantitate semnificativa de “bijuterii”. Am zeci de perechi de cercei, inele, lantisoare si pandative.
Bijuterii insa...am doar cateva. Cateva pe care le pastrez intr-o cutiuta doar a lor, fiecare reprezentand un cadou de la cineva drag. Iar atunci cand le port, in functie de cum ma simt, Bijuteriile ma fac radiez, comploteaza la atragerea atentiei si completeaza intreaga mea aparitie.
Recunosc, am avut mereu senzatia ca piata de bijuterii era agasata si inundata de comercianti mai mult sau mai putin autentici si, de aceea, nu am fost niciodata suficient de curioasa/convinsa sa cumpar dintr-un magazin de specialitate. Pana sambata trecuta.
O buna prietena descoperise magazinul Haxburry Diamonds si mi-a povestit cate ceva. Dupa ce le-am frunzarit site-ul din scoarta-n scoarta ... m-am lasat prada curiozitatii si-am cautat o persoana de contact. Parca nu-mi venea sa cred ca am gasit un magazin de Bijuterii cu diamante adevarate, naturale si atat de accesibile (evident asta a facut diferenta). Am primit o invitatie la magazinul din Grand Arena si i-am dat curs acum cateva zile, sambata dupa-amiaza.
Un domn m-a intampinat cu gentilete intr-un spatiu de o eleganta fermecatoare. Decorat in stil victorian, magazinul pastreaza un ambient cald si linistit, de parca ar sopti in secret, despre timp si poezie. Imi era foarte greu sa ma decid CE anume imi doresc, asa ca am fost invitata sa cercetez in detaliu fiecare vitrina. Mi s-a explicat simbolistica fiecarei bijuterii, am probat cateva inele, cateva perechi de cercei, extaziata de stralucirea arzatoare a diamantelor.
Haxburry vrea si stie sa educe cumparatorii de bijuterii; sunt deschisi la vizitele doritorilor de informatii despre diamante si aur, iar politetea autentic britanica ii transforma in interlocutori foarte placuti, pentru cei ce-si doresc sa invete cum sa aprecieze calitatea si unicitatea diamantelor. Sunt convinsa ca Haxburry va sti sa isi construiasca o comunitate de doamne si domnisoare, carora sa le puna la dispozitie informatii despre frumoasele si luxoasele Bijuterii englezesti. Dupa 20 Octombrie vor organiza evenimente in cadrul magazinului, seminarii, poate chiar si licitatii. Ce poate fi mai frumos?
Am petrecut mai bine de 3 ore in magazinul Haxburry, ascultand muzica de harpa si privind diamantele ce straluceau in vitrine, in timp ce eram fascinata de informatii, curiozitati, subtilitati si beam ceai englezesc (remeber 5 o’clock tea?).
Imaginati-va doamnelor ... o zi in care sa ne desfatam privile si sa probam cele mai frumoase bijuterii, sa bem ceai englezesc si sa ascultam “romantic harp”.

Va las sa va delectati privile cu cateva poze pe care le-am facut in magazin, pentru cititorii blogului meu,

Enjoy!

Cui sa-i multumesc?

De dimineata eram taare suparata si nemultumita... Asa cum sunt cam des in ultima vreme. Din acest motiv prefer sa nu scriu. Absentez pana si din lumea mea virtuala deoarece vreau sa-mi amintesc insiruiri de cuvinte vesele....
Imi amintesc ca odata demult o buna prietena a mea care era mereu vesela, optimista, puternica si foarte curajoasa...a cazut intr-o pasa proasta. Cum aproape nimeni n-o mai vazuse in halul acela de deprimata si negativista, toti au incercat s-o "imbarbateze" la modul "pai se poate?tocma tu?nu fi proasta!"
Pana cand cineva i-a spus "descarca-te!plangi, tipa, urla, da cu pumnul! - pentru ca asta-i tot ce poti face in acest moment!"
Mi-am amintit de episodul acesta (si nu, nu sunt eu prietena :p) intr-o zi in care am nevoie sa multumesc pentru lucrurile bune din acest moment, pentru ca sunt sigura ca daca le insir aici ele vor coplesi numeric nemultumirile.
Sunt recunoscatoare ca exist. Sunt sanatoasa, mai am destula energie, putere, intelepciune, vointa, rabdare si am muulta iubire.
Ii multumesc dragului meu drag ca e langa mine de aproape un an, in fiecare zi, in fiecare secunda, in sufletul si in mintea mea, asa cum niciodata nimeni n-a reusit si asa cum niciodata nimeni n-o sa mai fie.
Le multumesc tuturor oamenilor dragi ca exista, ca sunt si ei sanatosi, ca au intotdeauna o vorba buna pentru mine, ca au rabdare sa ma asculte, la telefon, pe mess, pe mail, intotdeauna exista cineva care sa fie acolo pentru mine.
Trebuie sa multumesc ca am coltul meu frumos de liniste, acasa, zen-ul absolut.
Sunt multumita si fericita ca am cel mai adorabil motan din lume, care dimineata ma pupa cu nasul lui umed cand ma trezesc iar seara imi sare in brate vesel cand ma vede.
Multumesc ca am avut posibilitatea sa vad muuulte locuri frumoase in tara asta, s-o iubesc pentru locurile ei deosebite pe care le-am admirat inainte de-a fi distruse de noi oamenii.
Multumesc ca am biroul la geam si de data asta fac eu parte din categoria oamenilor "transparenti" (obisnuiam sa privesc cladirile de birouri din geam amuzata ca cineva ar putea avea biroul la geam si-ar avea o viata transparenta).
Multumesc oamenilor care ma citesc, am mai spus-o, faptul ca sunt citita si ca va faceti timp pentru a posta un comentariu inseamna enorm pentru mine.
Cu siguranta ca nu sunt singura care are astenie de toamna, un moment dificil, o criza existentiala, o depresie trecatoare, sau orice alt termen ar defini starea mai putin roz din acest moment. Este de asemenea cert ca daca voi contina sa bombani si sa fiu acida s-ar putea sa nu ma mai plac dimineata cand ma uit in oglinda.
Dar nici n-as vrea sa rad fortat doar de dragul aparentelor iar sub parul meu blond sa am de fapt o bomba cu ceas care ticaie ingrozitor de repede si va ajunge sa-mi spulbere mintea in milioane de bucati.Multumesc ca tanjesc spre echilibru!
Multumesc oamenilor care lanseaza provocari amuzante pe twitter si pe facebook de genul "povesteste-mi 3 chestii frumoase care ti s-au intamplat azi" , "enumerati 3 locuri deosebite" . Chiar daca nu raspund acestor provocari mintea mea se deconecteaza automat si reusesc sa zambesc!
Vreau sa invat sa traiesc fiecare clipa asa cum simt.
Vreau sa am in fiecare zi cel putin un motiv sa fiu recunoscatoare.
Vreau sa nu fie niciodata nevoie sa-mi cobor standardele.

Voi pentru ce sunteti recunoscatori azi?

Despre sila sau nevoie de optimism

N-am avut cu ce sa-mi umplu paginile de blog. As fi putut sa fac un print-screen la calendarul meu din outlook, sa iasa la iveala pe unde-mi impart eu timpul, dar nu ma laud si n-o sa includ nimic carieristic in acest colt de internet.

Ok, recunosc, mi-e sila. Din nou. Am devenit atat de acra, acida, recalcitranta, poate ipocrita sau superficiala, habar n-am. Din doua in doua postari ma regasesc ba in armonie cu exteriorul si incarcata din punct de vedere energetic, ba intr-un sictir total. Nu gasesc o cale de mijloc intre albul si negrul infinit. Am inceput sa-mi cumpar haine colorate, cine stie, poate imi ajuta zen-ul.

Am fantezii despre cum o sa arunc eu bricheta in benzinarie si-o sa plec lasand in urma o mega explozie. In secunda imediat urmatoare ma intreb daca am musai nevoie de o iesire glorioasa din peisaj. Ce peisaj? Iarasi habar n-am. Probabil peisajul in care unii mai ticalosi isi permit sa-mi inunde lumea cu prostie si perseverenta in absurd. Nu doar mie...

Sarind dintr-un subiect intr-altul mentionez ca de putin timp ajung pe jos la munca. Am schimbat sediul, mi-am propus sa fac miscare si iaca, vin la pas. Well, de la iesirea din bloc - unde situatia e de rahat - se intind cativa metri de gainat (de cioara)...apoi pe tot traseul ma delectez cu miros (sau mostre) de urina (animala sau umana). Si nu lucrez in Ferentari!

Ca si cum n-ar fi un motiv suficient de bun sa-mi lumineze zilele, traseul imi aduce de cele mai multe ori in cale nenumarate specimene masculine care saluta salivoso-libidinoso-grotesc. As fi incercat sa vin cu bicicleta la munca (in ciuda faptului ca am zilnic intalniri care impun o anumita tinuta) insa dat fiind traficul din oras...prefer o altfel de sinucidere.

Peste zi sunt din taxi in taxi la intalniri. Taximetristii sunt de doua feluri : simpatici sau insuportabili. Cei simpatici iti vorbesc frumos, respectuos, povestesc de criza (ca noi toti de altfel) si au intotdeauna rest. Cei insuportabili se fac ca nu aud locatia, dau muzica tare, te ocolesc putin - suficient cat sa aiba 1-2 km in plus pe ceas si insuficient ca sa te poti lua de ei - iar cand ajungi la destinatie desi le las cate 10% spaga, unii mai au tupeu sa-mi spuna ca n-au sa-mi dea rest si astfel isi dubleaza bacsisul singuri. Nu, spaga lor nu o deconteaza firma mea :)

Serile de dupa munca si diminetile de weekend sunt in continuare luminitele de la capetele de tunel.

Am inceput sa scormonesc dupa idei de abandonat tara asta. Nu-mi pasa deloc cine, cum ma judeca, as pleca maine daca as gasi o solutie viabila sa-l iau si pe Nemo si sa-mi inchid ratele la banca.

Sunt cu ochii pe noile restaurante/carciumi/cluburi deschise in capitala (pe timp de criza) si de asemenea prezenta pe la evenimente/fest-uri organizate in weekend-uri. De ce? Ca sa am subiecte de carcoteala.

Aud ca baselu vrea sa ne legalizeze prostitutia si consumul de iarba. Pffff... buna metoda sa abordeze generatia ce abia-si castiga dreptul de vot. Desigur...vorbesc de copchii iemo care or sa-l voteze cu speranta ca vor putea fuma legal pe treptele de la TNB.

On the other hand, partea cu prostitia e buna (macar pe hartie) sunt atat de multi bani cheltuiti de politicieni pe tarfe...incat ar fi chiar cool ca o parte din ei sa fie chiar justificati :P

In incheiere, celor mai optimisti dintre voi, cei ce ma citesc, va cer sa ma suportati sau poate sa ma indrumati spre o cale cu mai mult zambet.