Multumesc!

Invat pentru a nu stiu cata oara ca TOTUL ni se intampla la momentul potrivit si dintr-un motiv anume. Si spre deosebire de alte dati cand invatam asta stergand lacrimi amare...acum o invat cu o bucurie care ma uimeste pana si pe mine.
DACA mi s-ar fi intamplat ce mi se intampla acum cu o luna in urma probabil ca m-as fi prabusit. De ce-urile ar fi curs...m-as fi lasat prada indignarii si furiei. Insa acum, azi, in secunda asta nu pot decat sa ma uit in oglinda si sa imi multumesc...Pentru rabdare, pentru vointa, pentru putere, pentru ca inteleg pana in molecula intamplarii ceea ce mi se intampla.
Nu, nu este un articol in delir, nu este unul motivational si nu caut sa ma laud. Simplitatea lucrurilor este incredibila. Traiesc niste sentimente minunate...Chiar si dezamagirea pe care o simt mi se pare fabuloasa.
Multumesc ca simt dezamagire, multumesc ca simt curaj, multumesc ca SIMT cata iubire sunt capabila sa ofer, multumesc ca simt teama dar nu ma las infranta.
Multumesc ca mi s-a intamplat totul acum cand am atat de multa energie sa ma vindec si sa o iau de la capat!
Ma simt, in sfarsit, umana. Nu imi este rusine cu nimic din ceea ce simt si traiesc.

Ma intrebam de multe ori ca imi va fi lectia de data asta...iar acum cand realizez ca eu am fost de fapt o lectie...wow!
Si revelatiile curg pe toate partile, concluziile, inspiratia, fericirea, energia, totul intr-o explozie vie...pe care n-o credeam posibila.

Sa incepem asadar!

Cui sa-i multumesc?

De dimineata eram taare suparata si nemultumita... Asa cum sunt cam des in ultima vreme. Din acest motiv prefer sa nu scriu. Absentez pana si din lumea mea virtuala deoarece vreau sa-mi amintesc insiruiri de cuvinte vesele....
Imi amintesc ca odata demult o buna prietena a mea care era mereu vesela, optimista, puternica si foarte curajoasa...a cazut intr-o pasa proasta. Cum aproape nimeni n-o mai vazuse in halul acela de deprimata si negativista, toti au incercat s-o "imbarbateze" la modul "pai se poate?tocma tu?nu fi proasta!"
Pana cand cineva i-a spus "descarca-te!plangi, tipa, urla, da cu pumnul! - pentru ca asta-i tot ce poti face in acest moment!"
Mi-am amintit de episodul acesta (si nu, nu sunt eu prietena :p) intr-o zi in care am nevoie sa multumesc pentru lucrurile bune din acest moment, pentru ca sunt sigura ca daca le insir aici ele vor coplesi numeric nemultumirile.
Sunt recunoscatoare ca exist. Sunt sanatoasa, mai am destula energie, putere, intelepciune, vointa, rabdare si am muulta iubire.
Ii multumesc dragului meu drag ca e langa mine de aproape un an, in fiecare zi, in fiecare secunda, in sufletul si in mintea mea, asa cum niciodata nimeni n-a reusit si asa cum niciodata nimeni n-o sa mai fie.
Le multumesc tuturor oamenilor dragi ca exista, ca sunt si ei sanatosi, ca au intotdeauna o vorba buna pentru mine, ca au rabdare sa ma asculte, la telefon, pe mess, pe mail, intotdeauna exista cineva care sa fie acolo pentru mine.
Trebuie sa multumesc ca am coltul meu frumos de liniste, acasa, zen-ul absolut.
Sunt multumita si fericita ca am cel mai adorabil motan din lume, care dimineata ma pupa cu nasul lui umed cand ma trezesc iar seara imi sare in brate vesel cand ma vede.
Multumesc ca am avut posibilitatea sa vad muuulte locuri frumoase in tara asta, s-o iubesc pentru locurile ei deosebite pe care le-am admirat inainte de-a fi distruse de noi oamenii.
Multumesc ca am biroul la geam si de data asta fac eu parte din categoria oamenilor "transparenti" (obisnuiam sa privesc cladirile de birouri din geam amuzata ca cineva ar putea avea biroul la geam si-ar avea o viata transparenta).
Multumesc oamenilor care ma citesc, am mai spus-o, faptul ca sunt citita si ca va faceti timp pentru a posta un comentariu inseamna enorm pentru mine.
Cu siguranta ca nu sunt singura care are astenie de toamna, un moment dificil, o criza existentiala, o depresie trecatoare, sau orice alt termen ar defini starea mai putin roz din acest moment. Este de asemenea cert ca daca voi contina sa bombani si sa fiu acida s-ar putea sa nu ma mai plac dimineata cand ma uit in oglinda.
Dar nici n-as vrea sa rad fortat doar de dragul aparentelor iar sub parul meu blond sa am de fapt o bomba cu ceas care ticaie ingrozitor de repede si va ajunge sa-mi spulbere mintea in milioane de bucati.Multumesc ca tanjesc spre echilibru!
Multumesc oamenilor care lanseaza provocari amuzante pe twitter si pe facebook de genul "povesteste-mi 3 chestii frumoase care ti s-au intamplat azi" , "enumerati 3 locuri deosebite" . Chiar daca nu raspund acestor provocari mintea mea se deconecteaza automat si reusesc sa zambesc!
Vreau sa invat sa traiesc fiecare clipa asa cum simt.
Vreau sa am in fiecare zi cel putin un motiv sa fiu recunoscatoare.
Vreau sa nu fie niciodata nevoie sa-mi cobor standardele.

Voi pentru ce sunteti recunoscatori azi?

O zi din noua mea viata :)

De cateva zile vreau sa scriu. Cred ca imi gasesc scuze singura, si cea mai des intalnita e "nu am timp". Apoi imi dau seama cat de ciudat suna...nu am timp? sunt intr-un concediu limitat doar de mine, program de voie, si totusi ma simt oarecum retinuta intre o multime de alte intamplari. Totul curge foarte hippi in viata mea in ultimele trei zile :) Am cea mai confortabila/fericita senzatie de nefacut nimic toata ziua... Si nu ma grabesc deloc, savurez picatura dupa picatura din acest nectar fin numit lene :)
Trebuie sa ma descopar pe mine, sa ma uit in oglinda si sa fiu fericita cu ce vad, apoi posibil ca o sa imbratisez din nou viata. Asta nu e deloc negativ, poate m-am exprimat gresit... am acceptat ca imi trebuie o forma bine definita a personalitatii. Multumesc fiecarui element de ieri, alaltaieri, etc, AZI sunt un rezultat al respectivei compilatii. Si rezultatul cocon inca isi finalizeaza detaliile de existenta.
Azi, eram la masa cu Vali si m-a intrebat "ce vrei sa faci?" Am inspirat zambind si i-am spus : "Vreau sa termin de citit Cartea, sa ma apuc de yoga, sa fac dragoste, sa merg in Croatia, sa merg la mare,sa public ce-am scris, si sa nu-mi gasesc nici un job"
Intelege cineva ceva? As putea sa spun: "nu e musai sa intelegeti, important e ca EU sunt BINE". Am sa incerc sa detaliez putin etapele de ordin psihic: dimineata ma trezesc zambind, multumind lui Dumnezeu ca exist, si ca exista El in viata mea.
Bucuria matinala persista cateva ore (ma trezesc greu), si pe nesimtite la pranz devin o femeie aproape de depresie inconjurata de intrebari existentiale. Durerea psihica se transforma aproape in durere fizica. Ma lupt cu mine, imi interzic astfel de ganduri negative, iau Cartea si incerc sa ies din capcana mintii mele inca ranite. Are loc o lupta interioara zilnica intre minte si sulfet. Nu stiu cine castiga...
Spre amurg devin umana, ma simt femeie, as vrea sa traiesc, sa respir, sa iubesc, sa fiu iubita, sunt nelinistita, vreau sa ma dezbrac de toate hainele si sa ies afara sa ma plimb pur si simplu goala fara sa dau socoteala nimanui. Imi place cum se imbina arsita de peste zi cu racoarea de peste noapte si aerul devine o baie placuta pentru corp. E cald, doua corpuri transpira in intuneric in timp ce raman inclestate intr-un orgasm. Asta VREAU!
Adorm tarziu, dupa miezul noptii, incercand sa gasesc o metoda de echilibru intre toate aceste stari pe care le imbrac eu.
Poate tocmai ca imi fac atatea probleme din cauza echilibrului nu-l gasesc? Poate tocmai ca VREAU sa fac atat de multe lucruri, ma impiedic? De ce nu le fac...pur si simplu?
Intre timp, am reusit sa plac un Bucuresti incins si aglomerat. Ma plimb zilnic de cand am revenit in capitala. E o buna metoda de a-mi revedea toti prietenii fie si daca-i vizitez la birou :) Ma gandesc la oamenii dragi cu care nu m-am vazut din cauze de alomeratie, program la birou, oboseala, etc si acum am timp berechet sa stau la taclale, cafele, cocktailuri prin terasele din Lipscani. Recunosc ca sunt putin nerabdatoare sa evadez din oras, ma si vad tolanita la soare pe plaja, citind.
"hai in Croatia" imi spune azi sora-mea. Am raspuns imediat "nu pot!" cred ca reflex ca la aproape toate invitatiile pe care le primesc (oare de ce am tendite atat de negative?). "De ce nu poti?Ai timp liber, n-ai program, n-ai planuri..." Avea dreptate!Din pacate n-am pasaport (inca).
Am vrut sa scriu despre ceea ce am numit eu "prima zi din restul vietii mele" dar pare un cliseu prea des utilizat. In acest moment eu caut unicitatea si originalitatea.
Nu ma simt inspirata, deloc profunda, ma simt zurlie si rasfatata. Daca as mai scrie incercand sa dau un final glorios post-ului cu siguranta as da-o-n bara.
Enjoy!

Pentru oameni si pentru Dumnezeu!

Despre doua lucruri vreau sa va vorbesc in seara asta, si n-am sa tin ordinea titlului mentionand oamenii, ci am sa incep (asa cum a inceput si El) cu Dumnezeu.
Astazi este ce-a de-a 9-a (si ultima) zi de post negru pentru mine. Au trecut noua saptamani, noua zile de marti, mai repede decat mi-as fi imaginat si raspunsul a venit ca o rasplata a rabdarii mele, dupa toate indoielile pe care le-am avut.
N-as putea sa dezbat inca odata subiectul credintei mele. Cine are puterea sa se uite in sufletul meu cunoaste adevarul, cuvintele care pot cat de cat sa exprime ce simt se gasesc in ultimul post pe http://360.yahoo.com/sabbra_cof . In momentul in care am inceput postul mi-am petrecut prima zi incercand sa descopar ce anume ii cer lui Dumnezeu. 24 de ore fara mancare mi se par nesemnificative, 24 de ore fara tutun mi s-au parut o incercare, insa 24 de ore fara ganduri negative mi s-au parut imposibile! Mi-am spus ca trebuie sa multumesc si sa iert, fara sa tin cont pentru ce si de ce. Nu am eu puterea sa CER ceva, trebuie sa descopar ce mi s-a oferit deja. Mi se ofera in fiecare zi viata, suflarea, vederea, cuvintele. Din acest amalgam prafuit si nepretuit a trebuit sa aleg eu timp de noua saptamani.
Ar fi fost prea simplu sa parcurg acest drum fara incercari, fara obstacole, fara piedici. Stiam doar ca acest post este o recunoastere absoluta a credintei, o ofranda adusa ca multumire, speram intr-o rasplata care sa-mi certifice macar ca ma indrept catre calea cea buna. Am invatat ca suntem atat de mici si neputinciosi incat nici macar nu avem capacitatea de-a percepe ca destinul ales pentru fiecare este de neschimbat desi in totala contradictie cu liberul arbitru. Nu pot generaliza, inclin spre a reda exact pasii parcursi de mine in aceste noua saptamani.
Mi-am dorit liniste sufleteasca si echilibru. Nu mi le-am dorit doar mie, insa mi le-am dorit cu orice pret. Lupta era a mea, era personala insa n-as fi acceptat raspunsul primit (inca dupa primele saptamani) decat oferit in forma extrema, asa cum pot eu s-o percep si s-o inteleg.
Am invatat ca aceste ganduri negative zilnice sunt un surplus pe care alegem sa-l digeram din masochism. Cele 24 de ore fara "pacate" (ura,mincuna,rautati gratuite) sunt de fapt zilele in care traiam cu adevarat, iar celelalte zile erau cele in care sufeream.
Rabdarea, credinta, iertarea sunt ustensilele cele mai la indemana si totusi cele mai usor de lepadat atunci cand esti in situatie de criza. Am avut in aceste noua saptamani cele mai dureroase incercari, de fiecare data mi-am dorit sa renunt, si intotdeauna vedeam (culmea) postul ca primul lucru de renuntat. De ce postul? Ce legatura avea acesta cu zilele mele nereusite?Cu certurile?Cu lipsurile? Mi s-a spus ca sunt "prea slaba" pentru a tine post, ca am dat in fanatism, am auzit toate motivele din lume pentru a renunta. Uneori am fost aproape convinsa, chiar si de catre mine, ca nu exista raspunsuri. Nu exista! Am avut insa suficienta tarie sa multumesc si sa iert. Am multumit pentru fiecare zi, pentru fiecare lacrima, pentru fiecare zambet, pentru fiecare bucata de Dumnezeu care ramanea inclestata in sufletul meu in timp ce toate celelalte bucati de FIINTA MEA dispareau.
Primeam franturi de liniste de multumire, de echilibru cat sa fiu momita, apoi ele se evaporau si luau cu ele tot ce construisem mental intre timp. Reuseam sa fiu fericita pe franturi ca mai apoi nefericita din belsug...la intervale incredibile de timp. Cand credeam ca am atins podeaua iadului constientizam ca abia sunasem la usa :) Nu exista inceput, nu exista sfarsit, exista constanta si intensitate.
Am avut si scapari, trebuie sa recunosc ca am cedat anumitor tentantii, si n-am reusit sa imi pastrez rigurozitatea si entuziasmul cu care pornisem la drum. Mi-am gasit scuze, insa am reusit totusi sa nu ma abat de la drumul initial.
Postul se va sfarsii maine, lupta abia a inceput. Nu tine de post, tine de mine, si tine de Dumnezeu. M-am pus pe mine prima pentru ca am invatat ca "Dumnezeu iti da, dar nu-ti baga si-n traista". Mi-a dat un nou inceput (fara masa,fara casa, fara job si fara vlaga) dar ASTAZI am simtit pentru prima oara (poate maine am sa uit) dorinta de-a o lua de la capat, am simtit ca ma nasc (asa cum mi-a spus cneva acum 4 ani) atunci, acolo, plina de bucurie, de liniste si de echilibru. Si daca ma dezechilibrez, sunt suficient de VIE ca sa-mi caut din nou calea. Nimic nu se sfarseste, insa trebuie sa luptam fara incetare...cu armele date de El!

Totala abatere de la prima jumatate de post, vreau sa fac referire la toti oamenii care m-au citit, si ma citesc, precum si celor ce-o vor face.
Am inceput sa scriu pe la 13 ani, rad cand imi aduc aminte ce :) A devenit cea mai semnificativa latura a mea. Initial extrem de intima, si treptat de impartasit cu apropiatii, apoi spre larg consum. Acest hobby (deocamdata) ma ajuta sa gasesc o parte din linistea de care vorbeam mai sus. Initial era ceva egoist , o forma de-a ma descarca, indiferent unde, internetul pare nesfarsit.
Am descoperit recent ca exista oameni care se bucura sa ma citeasca, oameni care ma bucura nespus la randu-mi. Nu cred ca exista un sentiment mai placut decat acela de-a fi citit. Exist! Chiar si daca sunt criticata, contrazisa, sfatuita, tot ma bucura.Acesti oameni isi dedica o bucatica din timpul lor pentru a percepe jocurile mele de cuvinte, pentru a le primii in sufletele lor, si unii dintre ei participa activ la universul meu construit din cuvinte.
In ultima perioada de activitate pe blog am primit laude,multumiri, aprecieri, comentarii de la foarte multi oameni.
Dragilor, despre cei ce-am scris, nu pot decat sa va multumesc ca m-ati ajutat sa relatez, despre cei ce voi scrie...sa speram ca de bine :) Genul acesta de multumiri se practica dupa indelungi ani de experienta, un cliseu al celebritatilor consacrate. Cu toate astea, si cu modestia aferenta, va multumesc din suflet ca-mi dati elan, aripile necesare unui inceput. Am incredere in fiecare dintre voi, este importanta fiecare parere atata timp cat reusesc sa va descretesc fruntile, sau macar sa va fac atenti...chiar si pe diagonala.
Acum cuvintele mele au un sens, nu mai sunt menite sa caute "sfarsitul internetului" sau sa-mi elibereze mie constiinta. Acum sunt pentru si despre voi :)
Multumesc!