Calul din Marlboro

Sa ma ierte Vama Veche pentru ca folosesc titlul celebrei melodii :) Asa am simtit eu acum ca vreau sa-mi numesc articolul.
Initial eram sigura ca acest articol se cheama "perfectiunea ciobita" si vroiam sa vorbesc cititorilor despre mitul perfectiunii.
Apoi in timp ce ascultam Calul din Marlboro mi-am dat seama - ca si cum abia as fi constientizat - cata dreptate are calul cand spune ca fericirea e ceva ce nu se atinge niciodata dar in cautarea ei merita sa alergi toata viata.
Si cine mai bine sa spuna asta decat ... un cal? Salbatic , rebel, frumos, bun la alergat...niciodata complet domestic. In tinutul lui din Marlboro unde tutunul nu faciliteaza niciodata cancerul la plamani iar pielea tabacita miroase puternic a soare si-a vant ; calul n-are nevoie nici macar de potcoave.
Pentru ca potcoavele aduc noroc. Iar eu nu cred in noroc. Din acest motiv n-am jucat decat o singura data in viata la loto. Si-am pierdut. De fapt n-am castigat.
Mi-e atat de dor sa arunc toate cuvintele din mintea mea pe o coala alba, fara sa aiba noima, fara sa astepte cineva sa am sens sau logica.
Sa urlu la lume c-o iubesc, sa-i spun vietii ca e frumoasa cand de fapt stim amandoua ca mint.
Dar mint frumos!
Perfectiunea e himera care face dragoste cu realitatea si-o lasa intotdeauna nesatisfacuta. Pentru ca perfectiunea e impotenta.
Realitatea fiecaruia dintre noi vizualizeaza propria perfectiune, se lasa sedusa, desface larg picioarele pentru ca mai apoi perfectiunea sa se dovedeasca a fi un amant prost.
De ce trebuie sa am mereu la indemana cuvintele potrivite? De ce trebuie sa-mi aleg momentele potrvite?
De ce nu pot sa visez in continuare la omleta de sambata dimineata? E ca si cum m-as fi trezit intr-o zi friguroasa de toamna privind la razele de soare ce staruiau prin geam. Ca si cum as fi stat in asternutul meu caramiziu si inca de inainte sa-mi dispara somnul din pleoape ma delectez cu o inghititura de lapte cald. Apoi flamanda si pofticioasa portionez cu furculita omleta aburinda...Apoi lenesa ma intorc cu nasul in perna.
Vad "frame by frame" ceva ce nu s-a petrecut niciodata. Nu-mi dati explicatii freudiene. De nici o alta natura.
Fericirea inseamna liniste? Fericirea se naste din lucrurile marunte? Fericirea fiecaruia e un pas mai aproape de perfectiunea care am stabilit inca de la inceput ca nu exista.
Am atat de multe senzatii de deja vu incat pot crede ca s-ar fi oprit timpul in loc iar eu ma lupt intr-un minut sa fac ceva nou , facand de fapt acelasi lucru. Fara sens.
Nu pot incheia aceasta cugetare fara cel putin o concluzie care sa nu fie citita printre randuri.


Perfectiunea! Ea ma agaseaza! Ma obsedeaza!





Nu mai cred in lucruri perfecte!