Delicatese interzise, hrană pentru fantezii

Bărbaților nu le plac femeile cuminți. Daaaar ...sfârșesc mereu cu câte una pe cap. “voiam o fată de casă”. Nici proastele nu le plac, daaar, inevitabil toate ex-ele erau așa. Că…d’aia sunt exe nu?

Românul spune că femeia ideală ar trebui să fie doamnă în societate, gospodină în bucătărie și târfă în dormitor.

Eu nu-s tocmai de acord (dar vai, ce surpriză, fetița care l-a luat pe nu în brațe se opune). Femeia ar trebui să fie gospodină în dormitor, ca să încropească ceva din nimicuri; ar trebui să fie târfă în societate, pentru că viața-i o curvă și trebuie să știi să-i faci față și...o doamnă în bucătărie, adică să reușească să aducă bunele maniere acolo unde unii au cam uitat de ele.

Nu sunt feministă, mă știți. Mi-ar fi plăcut să fiu bărbat, poate pentru că e plin de femei frumoase și prostuțe care m-ar fi făcut fericit până la adânci bătrâneți, când aș fi ales una cuminte care să-mi toarne un plod și să închidă ochii atunci când poftesc drăcoaice.

Totuși, domnilor. Încă nu v-ați prins că suntem toate dornice să fim dresate? Și masochiste pe deasupra.

Dar...cine-a spus că e un lucru rău ăsta? Ah, firește, că nu v-ați născut voi toți dresori. Și nu sunteți sadici, firește. Dar...sunteți vânători. Însă noi nu suntem toate căprioare blocate în lumina farurilor.

N-avem cum să vă fim egale, n-aveți cum să ne fiți egali. De la incontestabila teorie a evoluției încoace, masculii vânează și femelele cuibăresc. Așa cum spermatozoizii voștri sunt mulți și proști, ovulele noastre sunt rare, prețioase și doar unul singur dintre curajoșii dumeavoastră înotători vor cuteza să ne fertilizeze și cucerescă. Normal că ne purtam nasurile pe sus, normal că și voi țintiți înspre (aproape) tot ce mișcă.

Este amuzantă viața asta. Noi ca și mașinării purtătoare de gene. Poate singura creatură purtătoare de conștiință, acest miracol al gândirii. Dar...ghinion, suntem într-o veșnică perioadă de împerechere. Și... (că aici voiam să ajung) ar fi de preferat să o facem deștept. Împerecherea, desigur.

Ori, sexul și cugetarea rațională nu prea se înțeleg.

Acolo nu există reguli, nu există catalogări, nu există prejudecăți și...nici limite.

Nu știu alții cum sunt, dar eu sunt precum un melc. Scot “coarne bourești”, adică îmi întind tentaculele și explorez teritorii noi. Totuși, fiindcă sexualitatea nu este un subiect tabu pentru mine, dar nici treaba altcuiva, singurele obstacole care mă fac să intru în cochilie sunt prejudecățile și catalogările.

Și nu cred că fac parte din vreo specie aparte de extratereștrii. Așasar…înclin să cred că semenele mele, mai tinere, mai în vârstă, mai deschise la minte sau mai încuiate chiar, toate au tentacule de melc. Și exploreaza până ….se blochează.

Explorările ar putea duce pe culmi ale fericirii, însă…îmi pare rău să vă spun, nu prea știți să încurajați.

N-am întâlnit până acum vreo pudică care să nu-mi recunoască (chiar și îmbujorată) că i-ar plăcea să fie trântită de perete, luată de păr și iubită animalic, că…așa zice specia. Suntem totuși mamifere.

Dar vedeți voi, fetele cuminți nu cer, ele primesc. Sunt răsplătite.

Cele ce vă cer sunt catalogate. Sau…chiar…refuzate?

Apoi tot voi, vă declarați intimidați. Și uite așa avem o lume plină de cochilii cu melci lipicioși (și poate delicioși) în ele.

Poate de aici și vorba cu muștele, mierea și oțetul.

Mă scuzați că folosesc atât de multe analogii culinare, dar îmi justifică alegerea de-a numi femeia gospodină în dormitor.

Târfele se plătesc, apoi dispar. Iar doamnele strâmbă din nas dacă nu ai clasă. Și…să fim serioși, cine vrea clasă în dormitor?

Reguli bune și reguli (ne)bune

O “problemă” mai veche cu care m-am confruntat de-a lungul timpului a fost (și este încă) acceptarea.
Îmi plac regulile, dar să fie ale mele.
Nu, nu-mi place să impun altor semeni reguli, nu-s păpușar. Regulile proprii sunt un fel de self-challange pe care mi-l aplic cu strictețe.
Pentru că nu mi s-a explicat, încă din copilărie, de ce-ul fiecărei reguli, dacă nu l-am înțeles...am încălcat cu grație orice teritoriu părea interzis.
Până aici nimic nou. Nu-ul este incitant, oamenii sunt creaturi mai curioase decât pisicile și avem în prezent o cultură modernă în a încălca regulile și a ne auto-intitula non-conformiști.
Să zicem că predispoziția mea înspre a testa limitele interzisului este oarecum normală (oare ce mai înseamnă și normalul ăsta azi?).
Dar...reacțiile mele la pedepse sunt...interesante și chiar mi-am dat sema că au devenit un șablon comportamental.
Copil (neastâmpărat) fiind făceam prostioare, încălcam reguli (oricare ar fi fost ele). Pentru că nu mi se explica (pe înțelesul meu) de ce am greșit (ca să nu mai vorbim că n-am înțeles în prima instanță nici de ce există regula) consideram pedeapsa o nedreptate.
Și cum răspundeam la această nedreptate? Încercând să transform pedeapsa în ceva plăcut.
Ca să-ți dau un exemplu: ” Cristina, n-ai stat la joacă în fața blocului așa cum ți-am spus eu, nu mai ai voie afară la joacă două zile”. Ah?! Nu mai am voie afară la joacă? Ok, nu mai VREAU eu să ies la joacă. Și mai mereu dublam-triplam termenul.
Uite așa se trezeau ai mei cu plodul încruntat care nu mai voia să iasă din casă nici dacă-l mituiau cu înghețată.
Țin minte clar cum încercam să-mi înfrânez curiozitatea și pofta de joacă. (un aspect pozitiv al acestor căpoșenii a fost descoperirea cărților).

O mie de ani mai târziu, devenind creatura complexă de azi…m-am trezit de nenumărate ori în situația în care…dacă mi se refuză ceva, am o tendință înspre a mă auto-convinge că nu mai am nevoie de ceva-ul respectiv.
Evident, ca efect secundar, am dezvoltat o reticență vis a vis de tot ceea ce simt eu ca ar fi o manifestare a controlului. Asta deja nici măcar surprinzător nu mai e.
Copilul rebel care a devenit iapă sălbatică.

Șiiii totuși!
Oricât de la modă ar fi să încălcăm regulile și să ne numim oameni independenți…pe mine mă interesează aspectele negative ce pot fi corectate în comportamentul propriu.
De ce nu e bine ceea ce fac? Pentru că nu trebuie să-mi neg o nevoie doar dacă aceasta îmi este refuzată. Trebuie să înțeleg refuzul, să înțeleg nevoia și să controlez impulsul de a răspunde agresiv în situații în care nu se întâmplă ceea ce îmi doresc.
Apoi…controlul…este bun uneori.
Independența înseamnă altceva. A mea are tendința să fie dusă la extreme și să mă transforme într-un om schilod în a primi ajutor.
Am ajuns atât de departe încât mă simt vulnerabilă atunci când sunt ajutată. Că nu cer niciodată ajutor…iar, o problemă.
 Deci, ce facem Cristina? Prudent, fără a cădea în capcane comportamentale învățăm să acceptăm.
Nu controlăm tot, nu facem toate regulile, nu murim dacă, din când în când suntem vulnerabili.

Și...revelația ultimelor 24 de ore: dacă nu acționezi impulsiv și-ți acorzi măcar o noapte de somn...vei vedea lucrurile diferit.
E un exercițiu simplu, greeeeeeuuuu de aplicat dar la mine funcționează de fiecare dată.

Chiar vă rog să încercați acasă :)