Poveste de Dragobete

Eu...am aproape toate șosetele roz, roșii sau de pluș. Le port după cum le găsesc, aproape niciodată perechi.
Tu ai toate șosetele negre, le alegi atent, mereu pereche.
Am zeci de perechi de chiloți, care de care mai mici, mai pestriți, mai roșii, mai roz, mai tărcați...
Tu ai perechile tale de boxeri, toate aceeași marcă, obsesiv aș spune :P
Eu merg la duș atentă, când apa e fierbinte, mă săpunesc cu gelul meu din flori de cireșe pe față cu gel scrub pe picioare cu săpun de picioare, apoi ies atentă să nu fac apă pe jos...lăsând baia ordonată...
Tu mergi la duș, te speli stropind toată baia, apoi mânjesti chiuveta cu pastă de dinți, arunci prosopul ud pe pat, și-l uiți acolo.
Eu vin și verific, bălmăjesc o critică, deși știu că îmi place să strâng după tine. Dacă ai fi prea ordonat, mi-ai "fura" din lucrurile de făcut când sunt agitată :)
Eu sunt copilul plângăcios care are o jenă din cinci în cinci minute. Tu ești maturul speriat care îmi scoate soarele pe cer de sub orice cortină.
Eu sunt fetița rasfățată care țipă și dansează doar ca să-ți atragă atenția. De cele mai multe ori funcționează...
Sunt fetiță mai des decat sunt femeie? Și ce dacă? Acolo, în brațele tale e întotdeauna cald, liniștitor și mai bine decât în orice alt loc de pe planetă.
În fiecare moment dificil trebuie doar să-mi imaginez că-mi înfund nasul în pieptul tău...că te respir și mintea mea devine senină...
Tu ești serios, tu ești grijuliu, tu esti responsabil, tu esti atent. Eu sunt nebună, am lumea mea, universul meu paralel unde piticii aduc internetul în spinare, animalele vorbesc, plantele au personalitate, ceilalti oameni sunt bule de energie...
Tu imi vorbești matematic, eu îmi frâng ideile încercand să fac calcule...
Ajungem la punctul comun, tu mergi, eu plutesc. Acolo, în punctul nostru comun nu contează cum am ajuns, contează că suntem una și aceeasi persoană. Un TOT!
Tu pregătești baia cu spuma,bețisoare parfumate,lumânări, eu vreau să mă balacesc până mi se încrețeste pielea...
Și stăm amândoi...roșii în obraji, fumăm, bem șampanie, și ne uitam la filme pe laptop...
Știu că nu-ți place să mă cațăr pe marginea căzii, dar o fac reflex. Și-n plus, tare mă amuză cât esti de grijuliu. Și dacă am să cad ce? TU ai să-mi oblojești rănile! Și-ai să poți spune "ți-am spus eu!".
Aștept să mă înfășori în prosop, să mă usuci, să mă ții strâns în brațe așa udă și tremurând.
Nu mi-e frică! Nu-mi mai e frică că n-am să găsesc pe nimeni acasă, că n-are sa fie acasă, că n-are cine să mă întrebe ce mă doare, că n-are cine să se uite în ochii mei, că n-am pe cine să caut, pe cine să cicălesc, pe cine să aștept, pe cine să adulmec!
Tu ești acela care-mi pune o mie de întrebări vrând să cotropească micul meu univers. Eu zic ca ești pisălog, încercând să-ți citesc mințile...Nu-ți pun întrebări, nu pentru că nu vreau să știu, ci pentru că privind în sufletul tău...văd atât de multă iubire, încât mă sperie uneori.
Avem de construit lumea noastră...și-am venit fiecare cu uneltele lui, Eu din doua lumi, una reală și rea, alta de basm dar mult prea privată...
Cum era lumea ta? Nu știu, și nici nu vreau să știu. Văd in fiecare zi cat lupți pentru noi...pentru universul nostru, rupt de tot dintre ceilalți.
Nebuna și rebela din mine are de învățat un numar: 2! Copilului din mine îi trebuie multă atenție și răsfăț. Femeia din mine știe însă un singur lucru : TU.
Cum e să-ți construiești o lume întreagă în brațele celui de lângă tine? Cum e să-l respiri în fiecare moment? Cum e sa devii dependent de el...?
Avem lumea noastră, ritualurile noastre, noi-ul creeat și hrănit cu iubire, nesătul uneori.
Te vreau acolo. În lumea mea, în patul nostru, în cada noastră...în vacanțele noastre, în amintirile noastre...
în tot ce e in doi!

O zi din noua mea viata :)

De cateva zile vreau sa scriu. Cred ca imi gasesc scuze singura, si cea mai des intalnita e "nu am timp". Apoi imi dau seama cat de ciudat suna...nu am timp? sunt intr-un concediu limitat doar de mine, program de voie, si totusi ma simt oarecum retinuta intre o multime de alte intamplari. Totul curge foarte hippi in viata mea in ultimele trei zile :) Am cea mai confortabila/fericita senzatie de nefacut nimic toata ziua... Si nu ma grabesc deloc, savurez picatura dupa picatura din acest nectar fin numit lene :)
Trebuie sa ma descopar pe mine, sa ma uit in oglinda si sa fiu fericita cu ce vad, apoi posibil ca o sa imbratisez din nou viata. Asta nu e deloc negativ, poate m-am exprimat gresit... am acceptat ca imi trebuie o forma bine definita a personalitatii. Multumesc fiecarui element de ieri, alaltaieri, etc, AZI sunt un rezultat al respectivei compilatii. Si rezultatul cocon inca isi finalizeaza detaliile de existenta.
Azi, eram la masa cu Vali si m-a intrebat "ce vrei sa faci?" Am inspirat zambind si i-am spus : "Vreau sa termin de citit Cartea, sa ma apuc de yoga, sa fac dragoste, sa merg in Croatia, sa merg la mare,sa public ce-am scris, si sa nu-mi gasesc nici un job"
Intelege cineva ceva? As putea sa spun: "nu e musai sa intelegeti, important e ca EU sunt BINE". Am sa incerc sa detaliez putin etapele de ordin psihic: dimineata ma trezesc zambind, multumind lui Dumnezeu ca exist, si ca exista El in viata mea.
Bucuria matinala persista cateva ore (ma trezesc greu), si pe nesimtite la pranz devin o femeie aproape de depresie inconjurata de intrebari existentiale. Durerea psihica se transforma aproape in durere fizica. Ma lupt cu mine, imi interzic astfel de ganduri negative, iau Cartea si incerc sa ies din capcana mintii mele inca ranite. Are loc o lupta interioara zilnica intre minte si sulfet. Nu stiu cine castiga...
Spre amurg devin umana, ma simt femeie, as vrea sa traiesc, sa respir, sa iubesc, sa fiu iubita, sunt nelinistita, vreau sa ma dezbrac de toate hainele si sa ies afara sa ma plimb pur si simplu goala fara sa dau socoteala nimanui. Imi place cum se imbina arsita de peste zi cu racoarea de peste noapte si aerul devine o baie placuta pentru corp. E cald, doua corpuri transpira in intuneric in timp ce raman inclestate intr-un orgasm. Asta VREAU!
Adorm tarziu, dupa miezul noptii, incercand sa gasesc o metoda de echilibru intre toate aceste stari pe care le imbrac eu.
Poate tocmai ca imi fac atatea probleme din cauza echilibrului nu-l gasesc? Poate tocmai ca VREAU sa fac atat de multe lucruri, ma impiedic? De ce nu le fac...pur si simplu?
Intre timp, am reusit sa plac un Bucuresti incins si aglomerat. Ma plimb zilnic de cand am revenit in capitala. E o buna metoda de a-mi revedea toti prietenii fie si daca-i vizitez la birou :) Ma gandesc la oamenii dragi cu care nu m-am vazut din cauze de alomeratie, program la birou, oboseala, etc si acum am timp berechet sa stau la taclale, cafele, cocktailuri prin terasele din Lipscani. Recunosc ca sunt putin nerabdatoare sa evadez din oras, ma si vad tolanita la soare pe plaja, citind.
"hai in Croatia" imi spune azi sora-mea. Am raspuns imediat "nu pot!" cred ca reflex ca la aproape toate invitatiile pe care le primesc (oare de ce am tendite atat de negative?). "De ce nu poti?Ai timp liber, n-ai program, n-ai planuri..." Avea dreptate!Din pacate n-am pasaport (inca).
Am vrut sa scriu despre ceea ce am numit eu "prima zi din restul vietii mele" dar pare un cliseu prea des utilizat. In acest moment eu caut unicitatea si originalitatea.
Nu ma simt inspirata, deloc profunda, ma simt zurlie si rasfatata. Daca as mai scrie incercand sa dau un final glorios post-ului cu siguranta as da-o-n bara.
Enjoy!