Vorbeam astazi cu cineva care-mi spunea "cand iubesc, iubesc!nu mai e loc de depresii, de intrebari, iubesc cu toata fiinta, sunt complet dedicata, si deloc afectata".
Eu sunt de parere ca odata ajunsi intr-o anumita stare sentimentala devenim vulnerabili subconstientului nostru bolnav. Si pentru ca e vorba de subconstient putem doar pe alocuri sa ne cenzuram si controlam reactiile adverse.
La mine cel putin am observat o anumita tipologie de-a dreptul ridicola si incontrolabila...
Sentimentele mele oricat de spontane, puternice sau reale ar fi, ies la suprafata numai dupa un anumit tip de stimulare. Trebuie sa fiu mai intai iubita, si apoi ajung sa iubesc. Paradoxal, iubirea exista deja in mintea si in sufletul meu insa ca o masura de precautie suplimentara, nu se lasa niciodata exploatata.
Ma confrunt de fiecare data cu necesitatea acuta de a-mi confirma de zeci de ori sentimentele partenerului, ma lupt cu o neincredere acerba, pana ajung de fapt sa-mi marturisesc ce simt. Am chiar frustrari asimilate din incapacitatea mea de-a raspunde la stimuli sentimentali.
De ce am nevoie de aceste confirmari pe care le privesc oricum sceptic?
Daruirea apare abia dupa ce sunt indeplinite criteriile mentionate mai sus. Imi marturisesc cele simtite, devin poate mai maleabila, ma contopesc in gandire cu cel ales.
Posibil ca in aceste momente devin mai putin cerebrala, scutita de lupta cu subcontientul, abia acum imi permit clipe de rasfat sentimental. Iubesc!Sunt iubita.
Savurez!
Apare starea euforica in care simti ca trebuie sa dai mai mult, ca poti sa oferi mai mult, ca poti sa te indopi cu sentimente, fara a ajunge la saturatie. Suntem cu totii capabili sa ne cultivam iubirea de asa natura incat ea sa devina mai puternica in fiecare clipa.
Mintea mea psihotica percepe insa aceasta treapta sentimentala ca un hop. Ce se intam
pla? Masochismul pune stapanire pe mine...Aici vroiam sa ajung, sa analizez aceste episoade schizofrenice ale iubirii. De ce? De ce nu ne putem stapanii subconstientul in momente de fericire absoluta? Suntem (sunt) sclavi ai temerilor si ticurilor, desi am ajuns intr-un loc frumos, greu accesibil, care se presupune a fi dominat de daruire.
Care sunt incercarile la care suntem supusi in momentul in care trebuie sa constientizam ca de fapt jumatate din sufletul nostru nu ne mai apartine? Care sunt cauzele? Efectele?
Urmez acelasi traseu, am invatat sa-l identific si intr-o oarecare masura sa-l evit. Ca sa-l si stapanesc trebuie sa-l infrut si sa-i gasesc mai intai cauzele.
Cei ce ma cunosc indeaproape imi spuneau "ai fear of commitment".Cand ajungi intr-un anumit loc, intr-o anumita etapa, incerci sa-ti iei toate masurile de precautie fara sa stii de ce sau pentru ce. Previi ca sa nu tratezi, nestiind ca poate nici nu se pune problema de tratament.
Ok, aceste aspecte le-am dibuit. Mai greu a fost sa le admit si recunosc... Persist cu intrebarea: de ce?
Are cineva vreun leac?Anyone? Freud ar spune clar ca sexualitatea mea este inhibata de amintirea imaginii severe a tatalui :) Dar, ce stie el?!
Ma panichez deoarece cand ajung in aceasta etapa ma infig intr-un soi de joc psihotic intre mine si mine. Fata amorezata VS fata inveninata! Si ghiciti cine are de suferit?
Ca sa revin la cele spuse la inceputul textului, iubirea, daruirea, fidelitatea absoluta, credeti ca sunt intangibile cand e vorba de proprii demoni?
Cred ca oricat de frumosi ar fi oamenii cand se indragostesc, o anumita bucata din mintea si din sufletul lor devine de nestapanit. Asa se nasc fobiile. Asa devin gelosi. Asa devin mai puternici pentru a-si proteja jumatatea. Asa devin paranoici. Devin bolnavi din iubire, devin sclavi ai dragostei, devin oropsiti ai relatiilor, darnici cu bucati din viata...
Si totusi...iubirea e frumoasa!
Viata e compusa din etape...Noi avem mijloacele traversarii lor...
La fel si iubirea :)
Postări
