Povestea dietelor ; cum slabesc?Ana sau Mia?

Am evitat sa deschid acest subiect... Credeti-ma, o fi el popular, insa este unul epuizant.
Cum slabesc? Care e dieta potrivita?Cate calorii?Lupta impotriva kilogramelor... Intrebari obsesive ale persoanelor care isi doresc cu disperare sa arda surplusul de greutate...
As vrea cumva sa ajut aceste persoane...si poate ca impartasind povestea mea, aduc un beneficiu celor care nu stiu incotro sa se indrepte.
Cum ajungem supraponderali? Bine, sa nu exageram, ne vedem in oglinda mult mai plinute decat suntem. Oglinda minte! Oglinda este reflexia subconstientului! Cantarul spune intotdeauna adevarul insa....
Cu un program deloc flexibil, munca de birou, pauza chinuita de masa, si bineinteles totala dezorganizare zilnica, am ajuns si eu intr-un an sa pun...pas cu pas vreo 10 kilograme...distribuite (cum altfel) pe abdomen, solduri, fund si piept...
Sunt o tipa micuta de inaltime, am 163 cm, deci rotunjimile nu mai erau de mult apetisante...
N-as fi crezut niciodata ca imi voi chinuii mintea cu diete si regim, dar dupa o vara cu mult soare, plaja, si prea multe trupuri frumoase, am decis: e timpul sa tin dieta!
Am inceput sa bat internetul in lung si-n lat, forumuri, discutii cu persoane avizate... Sport, cat de cat...si salate din belsug... Programe fixe si infometari...
Dupa doua luni chinuite am ajuns sa am aproape 14 kilograme peste ceea ce-mi doream eu....Dezastru!
Greutatea fusese ultimul lucru pe lista de ingrijorari, avusesem 45 de kilograme din clasa a 9-a! Iata-ma la 58!
Am aterizat pe eva.ro, sectiunea dieta citind si comentand tot... Apoi s-a deschis un topic "pro ana sau mia?" si eu am fost cel mai insensibil critic la adresa fetelor care-si plangeau boala. Ana insemnand anorexie si mia - bulimie.
Curand insa problemele mele de greutate au fost incununate de probleme de sanatate... iar tinta mea era sa scap de kilogramele care-mi ingreunau existenta.
Nu stiu cand m-am decis sa incep postul negru. Stiu ca mi-am spus "orice ai manca se va depune, ai nevoie de un restart".
Am luat decizia sa tin un post detoxifiant de 10 zile. Fara mancare, in totalitate.
Aveam nevoie de un consult medical, si de multa odihna. Organismul meu urma sa intre intr-un fel de standby si sa se hraneasca cu surplusul de kilograme, toxine, si sa-mi schimbe complet modalitatea de a ma alimenta si perceptia despre diete.
In paralel, fetele suferinde ma meditau, si imi erau alaturi. Cele pe care le criticasem.
Programul meu se manifesta in felul urmator: trezirea la ora 7, un pahar mare de apa cu supradyn (efervescent, continand minerale si vitamine), programul de munca de 8 ore, in cursul zilei consumand 1-2 litri de apa. La orele 19:30 eram in pat, dupa un pahar cu suc proaspat stors de portocale. In fiecare zi schimbam sucul alternand intre portocale, mere, telina, morcovi sau rosii.
Primele doua zile au fost ciudate, usoare ameteli, si oboseala accentuata.
Din ziua trei, am inceput sa plutesc. Toate simturile mi se ascutisera, in special cel al mirosului. Aveam o energie iesita din comun, cu toate acestea insa incercam sa dorm peste 12 ore...
In ziua 9 am gatit. Foloseam ingrediente in cantitati normale, analizate dupa miros si vaz. Nu am mancat eu, erau pentru co-locatarii mei :)
Dupa ziua 10, prima masa urma sa insemne...un fruct. Am ales: kiwi. Unul mic! Mic, dar mare...pentru stomacul meu instrainat de alimente. L-am mancat incet, deloc infometata, m-am simtit brusc plina, ca in vremurile apuse dupa o masa copioasa.
Am inteles ca fusese bine sa ma opresc dupa 10 zile, altfel riscam sa nu mai vreau sa mananc niciodata.
Am slabit 5-6 kilograme in 10 zile. Ajunsesem la aproximativ 50 de kilograme, tintind spre 45!
In timpul postului n-avusesem voie sa fac efort fizic...asa ca dupa post am inceput sportul.
Aveam winsor pilates si tae bo with billy blanks pe doua dvd-uri. Zilnic, 40 de minute de pilates, si 30 de minute de tae-bo. Dimineata si seara.
Ce mancam?
Inafara de faptul ca aveam un tabel de calorii al tuturor alimentelor posibile lipit de frigider, citeam etichetele tuturor produselor inainte sa le iau din raft si sa le salt in cos. Gatitul insemna fiert sau crud.
Uleiul si zaharul imi iesisera din reflex. Painea la fel. Fructele devenisera cele mai bune prietene ale mele. Apa!!! Eu nu consumasem apa de mai bine de doi ani. Sangele meu era imbinat de suc acidulat.
Trei mese pe zi. Indiferent cat de aglomerat era programul meu, puteam sa-mi dedic 30 de minute dimineata pentru a-mi prepara micul dejun. Pranzul era la fel, preparat de mine, o salata, o bucata de carne fiarta, o branzica degresta...ceva cu vitamine, proteine, si echilibrat totusi.
Stiu, insir de fapt o dieta...nu-i asa, credeti-ma.
E drept, stomacul meu nu mai suporta la propriu toxine din alimente, ma schimonoseam numai cand simteam miros de mancare grasa.
In plus eram motivata de kilogramele care continuat sa se dizolve. Sportul imi dadea o energie nemaipomenita. Mancarea imi parea mai gustoasa. Oglinda incepea sa ma iubeasca!
Cateva luni am mentinut acest ritm.
Dupa o buna perioada de timp, am fost curpinsa de o panica "DACA ma ingras?".
Desi aveam toate semnele unei vieti echilibrate, mancam indeajuns, gateam bine, parca nu mai era motivant.
Aveam 46 de kilograme... cand am inceput sa.. ma tem de mancare.
Mancam normal. Ajunsesem sa pot manca la restaurant, odata de doua ori pe saptaman, chiar si o fripturica... Sportul si restartul dat corpului meu imi mentineau arderile intense.
Marturisesc ca am petrecut aproximativ doua-trei luni cu spaima-n suflet...apeland la ... pastile laxative. N-as fi vrut sa devin mia (sa provoc voma intentionat) doar din teama sa nu ma ingras. De fapt nu aveam pofta de mancare, iar ceea ce mancam, era urgent eliminat...
Am ajuns la 44 de kilograme. Le-am mentinut o perioada destul de lunga, am ajuns sa sarbatoresc un an de cand ma apucasem de slabit...cu un minus destul de relevant.
Unii s-au speriat. Eu eram insa in apogeul multumirii de sine.
Dupa un an de zile, greutate mentinuta...soarta a facut sa ma confrunt cu o serie de greutati. PE plan personal, si chiar profesional.
Mi se spusese..."ai sa-ti consumi resursele fizice". Cand resursele psihice sunt epuizate, cele fizice compenseaza. Ei bine, ale mele...erau consumate...majoritatea din excel de sel si de buna voie.
Intr-o perioada de cateva luni (extrem de dificile) am ajuns...la infricosatoarea greutate de... 40 de kilograme!
Aratam infiorator! Pana si mie imi era teama sa nu ma frang...sa nu ma ia vantul, sa nu...dispar pur si simplu...
Ce folos ca citisem toate cartile despre nutritie, ca stiam toate caloriile pe din afara, ca aveam mintea imbibata in modalitati naturale de hrana, ca exercitiile fizice fusesera benefice, daca atunci...organismul meu refuza sa mai lupte, pentru ca eu il adusesem...la limita!
De la complimentele de genul "ce misto ai slabit" la intrebari indiscrete "esti bolnava" si in ultima instanta la acuzatii "se drogheaza!".

Acum, azi, si poate si dupa cele "Cinci kilograme de septembrie" ma simt bine. Am temeri in ambele extreme...kilograme puse, sau kilograme pierdute.
Kilograme!

Anorexie sentimentala

O buna prietena ma intreaba:

"Tu de ce nu mai scrii despre iubire?"
"?!?"
"Esti intr-o alta perioada frumoasa a vietii tale, indragostita, fericita, dar ai devenit mult prea tehnica"

Apoi mi-a adus aminte de lunile mele sufocante, suferinde, "pline de suflet", despre Totul e permis in Dragoste si Razboi despre Things we lost in fire...scrieri mai vechi care la vremea lor mi-au spus povestea printe randuri.
"draga mea, azi am lasat in urma durerea cuvintelor, mi-am vindecat sufletul, si uite-l ca a cutezat sa traiasca"
Fiecare om e definit de capacitatea lui sentimentala. In masura in care putem sa experimentam sentimente precum dragostea, durerea, ura, dorul, frica...pasiunea...ne justificam existenta.
Intr-o lupta stransa se afla dragostea si ura...uneori impletindu-se sau chiar aparand in forma identica pentru a ne pune in faza unei alegeri dificile.
Credeti-ma, un suflet inflacarat de iubire are aceeasi putere cu un suflet macinat de ura. Daca in primul caz ne contopim cu toate energiile pozitive ale universului, in cel de-al doilea caz mistuim fiecare adiere fericita care ne iese in cale.
E foarte adevarata zicala ca "de la dragoste la ura nu e decat un pas" si foarte rar invers. Nu exclud posibilitatea...sufletul ne joaca feste si in neconcordanta cu mintea, pentru ca in dragoste ratiunea este ca un fel de antidot, sfarsim daruind sentimentul sublim persoanelor totalmente nepotrivite.
Mana in mana merg si frica cu durerea...generandu-se una pe cealalta, parerea mea. Daca ne temem de durere, de fapt alimentam doua trairi: frica - si suferinta fizica-psihica efectiva. Nu spun nimic nou, nimic iesit din comun, solutiile sunt multiple: masochismul (din ce in ce mai des practicat) sau lupta cu temerile. In fond nu exista pierderi atat de mari incat sa fie nerecuperabile (apropo de ce-am pierdut in incendiu).
Pana si speranta, odata pierduta-abandonata, avem sansa s-o recuperam pentru ca odata existent virusul in noi, nu exista antidot.
Omul este cel mai complex referent, compus dintr-un puzzle infinit, insa functional numai pe baza de iubire... Combustibilul umanitatii. Spun asta pentru ca la baza tuturor celorlalte trairi, suntem pana la urma vesnic infometati de acest sentiment. Si fara a stoca informatie sentimentala (ceea ce ne transforma in fiinte inteligente) ne transformam in obiecte cu functii locomotorii.
In general cei mai blamati oameni sunt cei incapabili sa simta. Ceva. Orice. Fiti tristi, fiti suferinzi, fiti malefici, fiti indragostiti, insa manifestati-va abilitatea de-a nurii sentimente.
Goliciunea sufleteasca si existentiala este e fapt sinonimul unui trai fad, robotizat...

In lupta noastra pentru sentimente alegem totusi desavarsirea iubirii. Ne luptam cu durerea, cu ura, cu melancolia, cu tristetea, uneori chiar si cu fericirea pentru ceea ce intr-un final sufletul dicteaza; dragostea.
Ciudat e ca odata inmagazinat in organismul nostru sentimentul acesta face ca orice impediment, orice greutate, orice traire concurenta, sa para de fapt rezolvabila. Iar daca nu am atins cu adevarat trairea totala a dragostei, daca nu suntem imbiati in iubire cu fiecare por o cautam insetati, infometati de parca ar fi Mecca fiecaruia. Din acest motiv se spune ca dragostea e oarba.
O situatie poate avea interpretare absolut diferita, daca suntem indragostiti, si daca nu.
Nu stiu daca am mai spus-o pana acum, insa iubirea absoluta, sincera si neconditionata e una, iar himerele ce iau temporar acest chip sunt alta... Vom realiza cu totii acest lucru, insa numai din experientele proprii.
Cat despre "sentimente intalnite o singura data in viata", e un mit al scriitorilor, scenaristilor, si asa mai departe. Nu exista sentimente unice si irepetabile. E drept, iubim de fiecare data altfel, insa intensitatea ramane, sau chiar creste... Resursele sentimentale sunt inepuizabile. As spune chiar ca, dupa traumele severe ne sporim capacitatea sentimentala. E drept, ni se ascut toate celelale simturi, dar odata cu ele si modalitatea de-a experimenta fericirea, care dupa o drama se intensifica...
Am ales pacea (cu mine) in detrimentul nebuniei (celorlalti), am ales viata in detrimentul depresiei, am ales optimismul, pozitivismul, am ales respectul in detrimentul ignorantei, am decis sa iert, mi-am dorit sa fiu iertata, si n-am incetat niciodata sa cred ca am sa iubesc (din nou) frumos si benefic in detrimentul unor sentimente toxice si nocive care mi-au epuizat toate celalte simturi.
Ce nu te omoara, te face insa mai puternic. Mi-am vindecat chiar si anorexia sentimentala...ca orice bolnav, muribund, fara speranta de revenire, timpul imi arata, secunda dupa secunda ca mijloacele sunt numai la indemana mea. Eu am de ales, eu trebuie sa iau decizii, si evident ca voi beneficia de ceea ce-mi asum.
Prezentul...construieste viitorul. Si (n-as vrea sa fiu data in judecata de orange, sau vodafone) viitorul suna bine :)