Veşti bune

Deja ştiţi cam cât de pasionată sunt de sală, n-are rost să bat câmpii pe subiectul acesta din nou.
Da, am un program extrem de aglomerat, îmi iubesc jobul de copywriter şi ador să-mi petrec timpul liber cu oamenii mei dragi, dar întotdeauna am reuşit să mă deconectez total în timp ce fac sport.

Iniţial am început sala ca să-mi domesticesc demonii după renunţatul la fumat şi să îmi dezmorţesc oasele într-un mod constructiv. Evient că "m-a prins" repede atmosfera vie, prietenoasă şi mai ales starea de bine pe care doar mişcarea ţi-o poate da.

Credeţi-mă, oricât de ocupaţi aţi fi, după o oră-două de sport, satisfacţia, relaxarea, energia, toate se îmbină în cel mai frumos mod şi, culmea, timpul nu mai pare un factor atât de stresant.

Când auzeam pasionaţii de sală propovăduind sportul ca mod de viaţă...râdeam. Ok, am avut mereu activităţi extra-şcolare, înot, echitaţie, dans, mersul pe bicicletă, însă nu le-am considerat mare scofală, le făceam (şi le fac încă) din pură plăcere.

După doar două luni de mers constant la sală mi-am dat seama că sunt dependentă. Oboseala şi leneveala aia de dimineaţa (când nu te poţi da jos din pat de obosit ce eşti) au dispărut şi au fost înlocuite de o energie incredibilă. Nu mai există "oboseală acumulată" sau nevoia de a lua o pauză. Pur şi simplu faci faţă mult mai bine unui ritm de viaţă alert. Ca să nu mai vorbim de efectele benefice asupra organismului şi a corpului tău, care brusc e recunoscător că îi dai atenţie.
Şi timpul nu mai e un impediment atunci când faci ceva ce iubeşti.

Uite aşa am ajuns să merg zilnic la sală. De fiecare dată cu drag şi dor. Ok, am schimbat câteva săli, câţiva instructori, am învăţat lucruri de care, sincer, nu mă credeam capabilă.
Cel mai important lucru pe care l-am realizat a fost să-mi depăşesc cea mai neagră perioadă din viaţă cu ajutorul sportului.
Recunosc, astă vară eram de-a dreptul fanatică. Am trecut prin nişte stări...în fine...nu despre asta vreau să vorbesc, ci despre faptul că de fiecare dată când depresia îmi bătea la uşă eu eram la sală.
Acolo toate energiile negative se materializau în exerciţii fizice. Am alergat, am ridicat greutăţi, am transpirat şi mi-am depăşit propriile limite de câte ori am simţit că sunt cu plânsul în gât.
Preferam să fiu epuizată de sport decât să las durerea să mă acapareze.

Au existat şi guri rele care m-au acuzat că "las frustrările pe aparatele de la sală" însă...atâta timp cât metoda a funcţionat...puţin mi-a păsat!
Şi...a funcţionat. Perfect!

Să ajungem aşadar şi la veştile bune cu care vă ameninţam în titlu :) Pe 3 februarie se redeschide sala Perfect Body, prima sală la care eu am învăţat sa iubesc mişcarea, antrenorii, dansul, buna-dispoziţie. Şi sunt un om pretenţios, să ştiţi :)
Aceşti oameni dragi mie mi-au propus (iar eu am acceptat) să fac parte din echipa lor, să predau cursuri de Pilates. Aşadar, în fiecare marţi şi joi între orele 21:00 şi 22:00 vă aştept la sală să facem pătrăţele pe abdomen, să ne relaxăm frumos, să ne transpirăm necazurile şi să ne ramână doar frumuseţea feminină.

Iar dacă aveţi impresia că orele de Pilates sunt prea domoale şi cuminţi pentru gustul vostru...înseamnă că nu v-aţi antrenat până acum cu mine :)

Haidaţi să facem sport!

Iubeşte-ţi aripile

Ţi s-a întâmplat vreodată să fii atât de fericit sau să trăieşti atât de intens un moment încât ai senzaţia că, dacă vorbeşti despre asta, minunea dispare? Dar...cumva, nu ştiu cum, parcă nu te poţi abţine să rânjeşti idiot în oglindă. Asta pentru că îţi dai dreptate. Ai ştiut că asta urmează. Cum când? În zilele acelea în care pleoapele îţi erau grele de nesomn şi corpul de plumb parcă n-avea stare. În dimineţile acelea când te priveai în oglindă doar să te asiguri că nu eşti transparent. Vedeai un chip obosit şi încercai să te amageşti cu promisiunea că mâine va fi mai bine. Apoi te enervai şi te uitai spre cer urlând "care mâine???" În zilele acelea în care îţi era silă să mai spui până şi prietenilor apropiaţi cum te simţi aşa că mormăiai în barbă "sunt bine" şi sperai că le e jenă să mai insiste cu descusutul.
Dar...ai râs. Şi ai sperat. Şi ai trăit. Şi ai vrut zilnic să fii un om mai bun, să n-ai nimic să-ţi reproşezi când te întâlneşti cu conştiinţa ta, seara pe pernă.
Ai luptat. Te-ai bătut chiar şi cu tine uneori. Ai strâns din dinţi şi nu te-ai oprit din drumul tău atunci când îţi tremurau picioarele şi când păreai că te sufoci respirând tot aerul din lume.
Te-ai ascuns sub tone de activităţi, vrute şi nevrute, ţi-ai sacrificat până şi ultimul moment liber al minţii doar-doar n-oi mai avea timp să te gândeşti la nimic.
Apoi, într-o zi, te-ai trezit că râzi zgomotos, cum n-ai mai râs niciodată şi nici nu ştiai că ai râsul ăsta. Ba mai mult, era un râs sănătos şi adevărat. Te-ai oprit şi ai încercat să analizezi într-o secundă motivele râsului tău dement. Ce motive ai să râzi? Păi...de ce NU ai face-o?
Evident că te-ai panicat. Te-ai gândit că ai inebunit şi asta e doar primul semn. Erai atât de speriat de binele ce-ţi curgea prin vene încât ţi-a fost frică să-ţi recunoşti că îţi e bine.
Ştiai că vine şi momentul ăsta. Să fim serioşi. Ai fi inventat maşina timpului doar ca să ai posibilitatea să te teleportezi în viitorul tău propriu. Dar nu. Viaţa e uşor acidă. Trebuie să-ţi trăieşti toate stările şi să-ţi aprofundezi toate etapele, deşi le ştii, deşi sunt clişee. Ştii clar că mâine va fi mai bine, dar...până atunci trăieşte-l pe azi. Muşcă din pământ!

Şi când vine "mâine" tu ce faci? Intri în panică? Doar ai mai scris despre asta. Tu cu degeţelele tale spuneai că "într-o zi, ca toate celelalte, te trezeşti şi faci aceleaşi lucruri dar parcă ceva lipseşte. Ceva-ul fiind durerea".
Mai apoi, tot tu cu ale tale degeţele ai bătut nervos în taste spunând că oamenii ne dau aripi, ni le frâng, ne ajută să ne trăim visele sau ne pun în aplicare coşmarurile.

Păi dacă tot s-au sudat oasele şi au crescut din nou penele, de ce să nu le salţi niţel? Ridică-le şi vezi ce se întâmplă. Ştii doar că poţi să zbori. Ce se poate întâmpla?
Hai să zicem că viaţa e un cerc si că trăim iar şi iar aceleaşi poveşti cu aceleaşi stări. Păi dacă ţi-ai trăit durerea, de ce mama naibii să nu-ţi trăieşti şi bucuria?
E ca-n filmul acela cu nenea schiorul neînfricat care, după un grav accident şi o comă îndelungată, primul lucru pe care-l face după ce se trezeşte e să plănuiască o nouă repriză de schi pe munte.
Aşa şi cu tine. Poate ai să cazi şi ai să-ţi vezi aripile frânte din nou. Dar zborul merită.
Momentul acela în care tu pluteşti în aer, controlezi cerul şi-i vezi pe toţi de sus... Respiri cel mai pur aer şi ai pe umeri doar greutatea drăgăstoasă a norilor. Zbori pentru că asta ştii să faci cel mai bine. Zbori pentru că iubeşti libertatea pe care ţi-o dă cerul şi pentru că nu există limite în el.

Trăieşte zborul! Lasă-ţi aripile să decidă încotro să te poarte. Tu doar iubeşte-le!

Despre panica si alti demoni

Sub tot mormanul asta de liniste, pace si (uneori) fericire sta o decizie pe care am luat-o cu cateva luni in urma. Mi-am promis ca renunt la frica si, mai mult, am scris asta pe blog, ca sa citesc si recitesc promisiunea de cate ori imi vine sa dau bir cu fugitii.
Bun. De atunci si pana acum de multe ori m-am trezit stand in bucatarie, cu picioarele proptite pe pervaz si contempland la frumusetea de zi cu zi a traiului meu.

Recunosc...se intampla cateodata sa intru in panica :) Aseara de exemplu. Vorbeam cu prietena mea la telefon, un pahar de vin alaturi si pofta de filosofare dupa o zi oarecum incarcata. Ce poate fi mai bun la drum de seara decat o leneveala din asta cronica?

Si, pentru ca inca trebuie sa ma descotorosesc de obiceiul de-a lua decizii pripite cu alb sau negru in fata, am inceput sa vorbesc mult cu oamenii apropiati atunci cand vreau sa ma lamuresc cu cate ceva. O a doua sau chiar a treia opinie iti poate aduce la iveala detalii pe care tu le-ai scapat din vedere.

Aseara, pe masura ce vorbeam si elucidam misterul universului...mi-am dat seama ca eu habar n-am sa fiu normala. Sunt atat de obisnuita sa ma lupt cu morile de vant, sa caut acul in carul cu fan si sa deslusesc intelesuri ascunse incat...atunci cand ma confrunt cu ceva simplu si direct...intru in panica. Nici despicatul firului in 40 nu mai e o optiune.

Eh...si uite asa se trezeste Cristina (cea zen) protagonista lacrimogena a unui bocet de toata frumusetea. De fericire, desigur. Si impacare si constientizare. Ca doar eu, om bun, cu bune maniere, bune intentii, uite-ma ce drum lung si frumos de detoxifiere am avut si uite-ma cum invat zilnc sa fiu deschisa, sa accept, sa inteleg, sa las viata sa-si spuna cuvantul. Si-atunci de, copilul razgaiat din mine, nu primeste raspunsurile pe care si le doreste si trebuie sa aiba rabdare?

Si, pentru prima oara dupa multele luni de scos "nu" din propozitie m-am trezit recunoscand in fata prietenei mele ca inca ma bantuie frica si ca inca exista "nu pot-ul" ce trebuie daramat.

Totusi...diferenta dintre un om aflat la capatul puterilor si unul aproape vindecat este ca acela din urma reuseste sa gaseasca resurse pozitive si sa-si inteleaga fobiile. Pentru omul vindecat nefericirea nu mai e o optiune. Sunt atatea si atatea lucruri de explorat si nicio interdictie.

Abia aici aici ai voie sa-l pui pe "nu" in propozitie. NU exista limite!

Eu as fi barbatul perfect

Un bun si vechi prieten de-al meu mi-a spus asa: "Am cunoscut la viata mea sute de femei, am trecut prin zeci de relatii si nici-nu-mai-stiu cate aventuri. Pot sa-ti spun ca am avut femei frumoase, mai putin frumoase, fitoase, destepte, de toate. Dar, cu siguranta n-am intalnit nici macar o singura femeie normala la cap".
Mi s-a parut atat de amuzanta dar si atat de adevarata concluzia omului. Apoi, mi-am dat seama ca eu as putea fi barbatul perfect.
Daca, peste noapte m-as transforma in barbat, categoric as putea sa inteleg nebunia oricarei femei. Pentru ca...intradevar, fiecare femeie are doza ei unica de nebunie.
As putea sa-i ofer spatiu si atentie in proportiile perfecte, astfel incat sa nu se simta data la o parte dar nici sufocata. As putea sa-i spun exact ce vrea sa auda citind pe chipul ei, dincolo de orice masca.
As fi barbatul ideal, Don Juan-ul poet pe care toate femeile doresc sa-l aiba macar o data, iar apoi se despart de el, fara remuscari, constientizand chiar ele ca un astfel de barbat nu trebuie incatusat ci impartit.
Femeia ar sti din primul moment ca o doresc si ca-i astept primul pas. N-as fi barbatul vanator care isi fixeaza tinta si pana nu o rapune n-are liniste. As lasa-o pe ea sa fie prada si vanator in acelasi timp, ar sti ca eu (barbatul) exist, ma poate folosi in orice rol viseaza.
Femeile adora controlul. Adora sa detina controlul si adora sa fie controlate. Iar barbatii nu inteleg aceasta complexitate.
Femeile nu gandesc in propozitii scurte si tot ceea ce spun are un inteles ascuns. Eu as putea sa-l deslusesc. Ea mi-ar spune ca-i e somn, eu i-as raspunde ca vreau s-o privesc cand doarme. Amandoi am stii ca mintim. Ea n-ar vrea sa doarma, eu as vrea sa fac dragoste cu ea.
Dar, amalgamul acesta de minciuni nevinovate cu iz de flirt le face pe femei sa-si lepede orice urma de ratiune si sa se indragosteasca.
Iar...femeile indragostite sunt femei nebune.
I-as spune ca sunt un barbat egoist, i-as spune ca n-are cum sa ma sature, as lasa-o sa-mi vorbeasca despre orice, fara sa inteleg nimic, dar straduindu-ma sa tin minte cate ceva.
N-as incerca deloc sa construiesc o lumea "a noastra". As prefer sa-i respect lumea ei si s-o conving sa imi accepte lumea mea.

I-as arata toate defectele mele fara sa vreau sa o sochez. I-as complimenta defectele pentru ca o femeie complimentata este o femeie care vrea sa evolueze. As face-o sa se simta ocrotita, pentru ca doar in acest mod m-ar putea vedea ca pe un erou.

I-as excita mintea pentru ca o femeie se excita mai intai in creier. Cati dintre barbatii de azi stiu oare ca o femeie stimulata intelectual devine amanta cea mai pasionala?

As ruga-o sa-si imparta cu mine toate tabieturile pentru ca doar asa va renunta inconstient la ele. I-as arata cerul, i-as culege flori si as face-o sa planga. Da, sa planga. O femeie care plange de emotie este o femeie care iti va apartine mult timp.

Da...cred ca as putea sa fiu barbatul perfect, macar pentru o zi :)

Bună dimineaţa viaţă

Am senzatia ca ma lupt cu o astenie de primavara. Si totusi. Nu e primavara si n-am motive sa sufar de astenii.
Incerc sa-mi inhib pornirea spre ironii pentru ca ma plac mai mult atunci cand sunt calda, zambitoare si tacuta. Ironiile imi ascut privirea si oricat mi-ar potoli setea de rautacisme, ma si seaca de energie.

Buna dimineata viata, buna dimineata Cristina. Cand credeai ca ai sa stii ceva mai multe despre tine, te-ai trezit din visare...
Ar trebui sa pecetluiesc in vreun fel inceputul acesta nou al lui 2014? Ar trebui sa merg pe drumul cunoasterii de sine? Ar trebui sa ma las purtata de val/vant si sa decid din mers ce, cum, cand? Ar trebui sa pun mai multe sau mai putine intrebari?
Zilele trecute incepusem un articol despre liniste si cat de frumoasa e linistea. Acum am impresia ca nu ma impac cu acest calm, ca nu e tocmai felul meu preferat de mancare.
Dar nici de nebunie n-am nevoie.
De ce totul trebuie sa fie alb sau negru Cristina? Haida sa gasim o cale de mijloc.

A fost prima oara (din ultimii 11 ani) cand am revenit in Bucuresti cu drag. De obicei la plecarea din oras eram entuziasta, fericita, nerabdatoare. Anul acesta abia asteptam sa ma intorc acasa. "Dar esti acasa" mi-a spus o prietena la telefon. Eh, asta am stabilit-o deja: casa mea e acum aici.
Nu m-a mai asteptat gara goala. A fost bine.
Nemo m-a iubit de cum am intrat pe usa.
La mine mirosea placut a mine, a locul meu confortabil.
Abia asteptam sa-mi vad oamenii, sa-mi intru in ritmul meu  de tren accelerat.
Mi-am dat seama ca e prima oara cand imi place viata mea. Dintr-un reflex greu de dresat sunt obisnuita sa caut sa-mi analizez problemele. De data asta n-am ce sa analizez. Sunt eu cu mine si atat. Imi place chiar si calmul asta deloc superficial pe care-l are vocea mea.
Voiam sa incep anul cu o schita de lucruri de facut, de intamplari de trait. Planul ar fi sa nu-mi mai fac planuri. Nu zic nimic nou.

M-au trezit razele soarelui tupeiste, printre jaluzelele ferestrei. Am un pat atat de confortabil incat imi place sa zac in asternuturi chiar si cand nu dorm. Nemo isi inghesuia nasul in obrazul meu. M-am ridicat lenesa si m-am dus la bucatarie sa-mi fac o cafea. Am deschis larg geamul si-am inspirat aerul rece de afara.

"Azi n-ai altceva de facut decat sa fii tu"

Si-n toate zilele ce vin trebuie sa imi amintesc asta.