uitare

Nu uit. Vreau sa uit si nu pot. Retraiesc aceleasi momente iar si iar si iar si iar si iar pana cand devine agasant, dureros, infinit.
Se spune ca problemele nerezolvate apar de fiecare data cand incercam sa trecem la un alt nivel. Nu putem asadar evolua fara sa facem pace cu sechelele noastre. Stagnam. Pentru ca viata e o spirala.
Si pana nu intelegem eroarea nu facem altceva decat s-o exploatam din diferite unghiuri.
Una dintre cele mai mari probleme cu care ma confrunt e ca nu pot ingropa capitole din viata mea pana nu le costientizez rezolvarea. Logica, rationala...
Si le duc in spinare.
E ca partea cu bagajul emotional doar ca vorbim aici de amintiri periculoase.
Nu inteleg oamenii care trec cu usurinta peste orice, isi rezolva rapid problemele, am impresia ca e o masca pe care o poarta. Sau ca sunt superficiali. Sau ca problemele n-au fost deloc serioase.
Dar daca am eu o problema? Daca memoria asta functioneaza ca o arma impotriva mea?
Acum nu pot decat sa ma scald in sute de intrebari fara raspuns. Cert e ca imbratisez un bocaj destul de puternic.
Sunt in stadiul unui bolnav caruia tocmai ce i s-a confirmat diagnosticul dar medicul il priveste neputincios si ii spune ca e in ultima faza...cea care nu raspunde nici unui tratament medicamentos.
STIU ca primul pas este sa accept ceea ce mi se intampla. Apoi sa incerc sa ma inteleg. Si stiu ca in momentul in care imi voi deschide sufletul si voi ierta cu toata fiinta mea memoria isi va desprinde spinii care ma inlantuie.
Nu sunt pregatita sa iert. Sau sa uit? cred ca merg mana in mana...
Exista momente in care VREAU si POT pur si simplu nu se integreaza in aceeasi propozitie.

Exista?