Oamenilor din ultima vreme...

...chiar si celor ce vor sa ramana in anonimat :)

Am inceput sa ma indragostesc de voi, oamenilor!

Ce e de facut cand nu mai gasesti bilete pentru nava rapida si ramai in Delta mai mult decat ai stabilit? Prieteni!
Imi doresc sa povestesc putin despre oamenii frumosi (nu doar fizic) pe care i-am cunoscut in ultimele zile. Am fost atat de surprinsa de latura mea sociabila,( in afara obisnuitelor calatorii cu trenul de 12 ore in care ma imprietenesc cu toata lumea si-mi povestesc viata) si de avalansa de oameni in preajma carora m-am simtit atat de "acasa" incat voi incerca in cel mai scurt timp sa traduc aceasta postare in speranta ca se vor bucura si ei sa ma citeasca asa cum le-am promis.
Vineri am aflat asadar ca nu mai exista bilete disponibile pentru plecarea de sambata dimineata-devreme si ca trebuie sa-mi aman inclusiv escala la Brasov via Baia Mare. Marturisesc ca nu m-am intristat prea tare deoarece o zi in plus la plaja suna ca un cadou in plus de Craciun.
Tot vineri am vazut campand langa noi un tanar care evident nu era roman :) In primul rand datorita aspectului: blond, pistruiat, ochi albastri (parea neamt) si in al doilea rand datorita bagajelor: avea o bicicleta echipata ca pentru un drum lung...insa extrem de organizat. Mentionez si ca si-a lasat bagajul complet desfacut si NEsupravegheat ceea ce ne-a facut sa punem verdictul : nu e roman!
Am aflat ca e francez si ca face o calatorie pe bicicleta...in jurul lumii...sau ceva de genul... n-am dat prea multa importanta, am salutat politicos cu un zambet si un Hello, si mi-am continuat traseele plaja - camping, film, bar, bloody-mary :)
Vineri seara in drumul spre "dormitor" ne-am vazut si l-am intrebat daca are de gand sa asiste la rasarit si sambata dimineata.
"No...I am leaving tomorow" mi-a spus intr-o engleza incalcita cu accent francez .
"Oh, lucky you, we didnt found any available tickets for tomorow" i-am spus eu
"I havent bought my tickets yet, I will tomorow" a insistat amabil. Moment in care eu am inceput sa rad, spre surprinderea lui. I-am explicat ca nu mai sunt bilete disponibile si ca a ramas si el blocat inca o zi.
"Me and my friends" a spus...
"looks like we'll see each other at sunrise after all" i-am spus in loc de "bon nuit".
A doua zi, evident n-am prins rasaritul, m-am trezit ciufulita de somn la 6, am oftat si-am adormit la loc pana pe la 8 cand deja cortul era in plina arsita de soare si devenise irespirabil inauntru.
Am iesit buimaca cu gandul sa-mi beau cafeaua pe terasa REcitind (deci, DA, am terminat-o) Cartea :)
"Are you going for a coffee?" m-a intrebat vecinul francez.
"Yes, wanna join?"
"Oh, wait for me!" si s-a grabit sa-si inchida bagajul si cortul.
Asa l-am cunoscut pe Cedric, apoi pe Marie si pe Loic, si ulterior pe Lucian si pe Cristina.
In drumul nostru spre magazinul satesc (unde ne-am lasat jefuiti ptr doua croissante) am aflat ca Cedric vizitase Romania aproape in intregime, era de o luna in tara noastra, urmand sa vada cateva statiuni de pe litoral, sa incheie in Vama Veche (cum altfel?!?!) si apoi sa treaca la vecinii "gospodini". Era pe drum de patru (4) ani, cu... BICICLETA! Vizitase nenumarate tari cu vizite fara limita de timp iar in tarile mai dezvoltate din punct de vedere economic isi si gasea un job sezonier pentru a-si permite calatoria. In restul timpului oprea in marile orase si...canta la chitara. Omul stia mai multe despre Romania decat mine!? Vizitase aproape tot ce se putea vizita, cunoscuse (dupa cum mi-a marturisit) numai romani extraordinari. Si ieri (adica vineri 29.08) implinise 34 de ani (asta ca raspuns al vesnicei mele intrebari "ce zodie esti").
"Oh, I must buy you breakfast...as a birthday present" i-am spus.
In timpul micului dejun am aflat ca tinerii Marie si Loic erau in acelasi tip de calatorie doar ca de abia doua luni, si ca se intalnisera absolut intamplator acolo in Sfantu Gheorghe. Loic avea un fel de toba...tamburina, se cheama Hang, o chestie ovala din alama (cred) care scoate niste sunete absolut dumnezeiesti daca stii cum sa-ti folosesti degetele prin miscari succesive, lovind-o in locurile marcate cu cate o adancitura. Asa isi castigau ei existenta, prin lume. Ah...si erau...vegetarieni :)
Pentru ca sambata s-a dovedit a fi o zi morocanoasa (apropo de ziua extra de plaja pe care o visam) ne-am adapostit la terasa cu totii si am incercat sa-i descos pe toate partile.
I-am cunoscut astfel pe Cristina si Lucian, un cuplu frumos din Brasov, care se imprietenisera cu francezii de mai multa vreme decat noi. Cum ne-am imprietenit? Cristina si Lucian s-au intors de la masa...cu "mancare la pachet" pe care au adus-o "pentru noi". Am ramas masca! TREBUIA sa fie ardeleni! Intradevar ne exprimasem si noi dorinta de-a manca pe la localnici, dupa ce auzisem zvonuri despre Mama Sica care gatea demential pentru turisti, insa din comoditate am preferat sa ne ascundem de vant la terasa si sa folosim conservele din dotare. Ei s-au intores cu somn la gratar si mamaliguta. Am cerut niste mujdei de la bucatarie si am mancat lingandu-ne pe degete. A fost mai bun decat borsul de peste cu apa de Dunare. (Doamne, cum poate o persoana atat de gurmanda ca si mine sa ramana slaba?!?!)
Eu nu sunt un om sociabil, prietenos sau excesiv de vesel...sunt mai degraba opusul...cel mult politicoasa, diplomata si amabila...insa Cristina si Lucian mi-am intrat in suflet, m-am simtit atat de confortabil cu ei incat aveam senzatia ca am venit impreuna in vacanta.
Am ramas la povesti in varianta extinsa pana pe inserate. Am aflat ca Cedric avusese in tinerete o problema cu drogurile (da, mi-a dat voie sa scriu despre asta) si ca aceasta calatorie este mai mult una spirituala de cautare a sinelui, pe langa adevarata aventura prin care trece. Asta si-a dorit din totdeauna, pentru asta rabda soare, vanta, ploaie, campeaza in locuri cat mai diverse, cunoaste sute de oameni, ii iubeste pe toti dar ii mai si uita pentru ca sunt prea multi, nu are multe bagaje, nu le poate cara, citeste carti apoi le face cadou, si mai ales...compune cantece :) pe care poate odata le va pune pe un cd.
Aveam zeci de intrebari...si nu obosesti? N-ai vrut sa renunti? Nu ti-e dor de familie? Daca nu castigi bani? N-ai avut probleme cu hotii, drumurile, autoritatile?Cand ai sa te stabilesti undeva?Daca TE INDRAGOSTESTI? Si raspunsul a fost de mare exceptie:
"Once in Viena, I.. fall... in kind of love"
Cand ne-au amortit oasele ne-am retras in casuta de lemn in care erau campati Cristina si Lucian pentru (dupa cum spunea cineva) o "seara boema". Acolo le-am dat ocazia lui Cedric si Luic sa ne cante, bineinteles acompaniati de Lucian (la muzicuta). A fost... o seara in care n-am incetat sa zambesc (si n-a fost rictus de vant si frig).
Am ascultat cea mai frantuzeasca varianta a piesei "no woman, no cry" din totdeauna :)
Dimineata...dupa un somn cu frisoane si febra (deja devine ritual) ne-am trezit la 5. Plouase toata noaptea, vantul din ziua precedenta ne-a provocat un inceput de raceala absolut ingrozitoare... M-am trezit (din nou) cu o falca in cer si una in pamant. Mi-am pus putinele haine grosute pe mine, toate, si m-am bandajat cu sacul de dormit...aratam ca un eschimos, cu ezxceptia faptului ca imi era muuult mai frig! Am impachetat mosmondind si pufaind cand nervos cand bolnav, ma durea fiecare bucatica din corp, aveam totodata febra si frisoane, tuseam si aveam nasul infundat. Am impachetat cortul UD...si am luat-o pas-pas prin nisipul de pe ulita spre vaporul ("the big boat) pasager care urma sa plece la 7.
Aici incepe experienta Titanic. Don't worry, traiesc sa spun povestea si Leo n-a murit inecat in Dunare :)
Cred ca toti turistii din Sfantu Gheorghe, cu aceeiasi fata somnoroasa si aceleasi ganduri ucigase isi savurau plecarea...deci era o aglomeratie de nedescris. Ne-a luat mai bine de o jumatate de ora sa ne imbarcam...vaporul era plin ochi. Daca venisem cu nava "Banat" ne-am intors cu nava "Vrancea" si pot sa va spun doar atat: Banatul e mai frumos decat Vrancea! E fruncea!
Am infruntat haosul total infasurata in sacul de dormit, proptita pe un scaun, cu castile in urechi rugandu-l pe Chris Isaak sa "Don't get so down on yourself" si cu priviri rugatoare pentru o licoare fierbinte...indiferent cat de daunatoare e...fie si cianura...
Prietenii nostri francezi erau cu bicicletele undeva in cala vaporului, intr-un fel de depozit...retras de multime, unde era o priveliste jalnica...dar...SPATIU. Asa ca i-am acompaniat.
Am aflat ca Marie si Loic isi vandusera inainte de calatorie toate bunurile si luasera cu ei cele patru gentute montate in spate deasupra rotilor.
"We carry our whole life with us" mi-au spus.
Mi-au mai spus ca le-a placut Romania, si ca spre deosebire de Viena unde toti oamenii ii intrebau daca au autorizatie sa cante in strada, in Romania oamenii i-au trimis in Neptun "because people have big money there"
Ei nu vroiau sa faca avere, ei vroiau sa experimenteze lumea inainte de a se retrage linistit si de a-si face "ferma de miere de albina".
Cedric era deprimat...a cantat putin la chitara apoi pretextand ca e obosit a infasurat-o bine si a legat-o pe remorca bicicletei... Am apoi ca se simtea singur...trist ca paraseste un loc cu oameni...
"Come near me...you give me positive energy" mi-a spus.
In cala vaporului...oamenii au dorit repede sa stie "Cine sunt francezii" si ce fac ei prin Romania... Norocul nostru a fost ca am gasit (din nou) alti oameni minunati. Un grup de vreo 17 oameni plecati si stabiliti in Italia, se intorsesera in Romania intr-un program de voluntariat ecologist pentru a curata plaja din Sfantu Gheorghe. Tineri, adulti si copii. Ne-au spus ca au reusit sa curete toata plaja, insa copii au fost extrem de dezamagiti dupa ce la doar o zi de la reusita...plaja s-a umplut de gunoaie... Asta in conditiile in care existau cosuri de gunoi peste tot!
Acest grup de oameni a fost extrem de interesat de francezii calatori, le-au ascultat muzica, i-au aplaudat (in frunte cu Mirela) si la sfarsit le-au dat mancare si bani...pentru drum :)
Eram inconjurata de oameni buni cu suflet mare, oameni frumosi care se bucurau sa intalneasca alti oameni...la fel de frumosi. Am uitat de mizeria de pe vapor, de aglomeratia de pe vapor, de chelnerul isteric, de familia de turci-lipoveni ai carei puradei misunau mai ceva ca argintul viu incercand sa "ia" cand pompele de la bicicleta, cand sa scotoceasca in bagajele strainilor...
Cinci ore mai tarziu am ajuns la Tulcea, si eram deja emotionata...urma sa imi iau ramas bun, si nu stiam cum s-o fac. Desi schimbasem adrese de email cu strainii...cel mai posibil era ca n-o sa ne mai vedem niciodata...ori eu ii simteam deja ca pe niste vechi prieteni. Ma atasez prea repede si prea tare de oameni?
Recunosc..o bucatica din mine vroia sa cumpere o bicicleta si sa porneasca in lume cu ei. Au reusit sa ma infecteze (mai tare, daca era posibil) cu microbul calatoriilor. De cand i-am cunoscut o bucata din mintea mea cauta metode si solutii pentru a incepe o noua calatorie...mult mai lunga de data aceasta. Ca sa nu mai mentionez (si totusi o fac) ca am cunoscut un tanar care era recent intors din India (!!!) si avea niste poze senzationale. tot ce-am putut sa-l intreb a fost daca a vizitat vreun ashram si daca se gasesc usor job-uri acolo...
Am constientizat ca si eu...de mai bine de o luna am tot calatorit...e drept prin tara, dar nu e bine sa incepi cu plaiul natal?Cum as putea sa descopar lumea daca eu nu cunosc Romania?
Pana la urma...mi-am luat ramas bun, le-am urat noroc...mi-am ascuns emotiile (in stil american) si-am...plecat...dand piept cu latura oraseneasca a Romaniei.
In Tulcea masina avea doua (nu una) dintre roti desumflate (artistic) asa...pentru ca POT... ceea ce n-a putu decat sa ne bucure si sa ne dorim sa emigram (intr-un loc in care sa impodobesc palmierii de Craciun) cat mai repede!
Ma bucur ca v-am cunoscut, Cedric, Marie, Loic, Cristina, Lucian! Imi cer scuze ca am fost un client dificil chelnerilor de la bar din camping, si ca am solicitat extra lapte pentru cafea si v-am invatat cum se face bloody-mary. Mama Sica sarumana pentru masa! Multumesc de fapt lui Dumnezeu ca mi-a aratat (inca odata) cat de simple si frumoase sunt clipele de viata, cat de frumosi sunt oamenii, cat de stranie e viata.
Pentru incheiere va rog sa ma sfatuiti cu totii...de fapt chiar va cer participarea la un brain-storming: cum sa-mi incep calatoria prin lume? Astept orice fel de sfaturi...pentru ca mi-am dat seama...asta imi doresc :) Thats my job!

P.S.
Apropo...cuvantul meu preferat (si singurul care-l stiu) in franceza e..."cuverture". Era o Cuverture electrica intr-un desen animat cu multi alti prieteni (un ibric, o canita, un aspirator, si o matura) care misunau prin lume sa-si gaseasca stapanul...La un moment dat Cuverture s-a pierdut si ceilalti amici au cautat-o prin padure tipand cat ii tinea...furtunul: "Cuvertuuuuuuuuureeeee!!!" (o stiu si cu accent!)

Marea lui Sfantu’ Gheorghe

Va vine sa credeti ca in Delta Dunarii la Sf. Gheorghe exista wireless? Inca nu m-am decis daca asta e bine sau rau, insa am minunata oportunitate de-a transmite “live” cu umerii inca incinsi dupa plaja de dimineata, cu burta plina dupa un delicios bors de peste, si tolanita la umbra intr-un summer bar.
S-o luam in ordinea evenimentelor: marti – pornirea. Dupa bunul obicei matinal am pornit din Bucuresti tarziu dupa pranz. Trafic, canicula, greu desprinsa din casa cu aer conditionat, am reusit totusi sa evadam…
N-am idee cand a trecut autostrada, m-am trezit ca inspir aer de mare pe la Medgidia insa am cotit la stanga si-am tinut-o prin pustiu si arsita o buna bucata de vreme. Imi aduceam aminte de “verde cat vezi cu ochii” din Apuseni si faceam o comparatie cu “maro cat vezi cu ochii”. Pesemne e aproape toamna iar climatul din sud n-a fost deloc bland cu intisele campii.
Am trecut prin cheile Dobrogei, un peisaj care mi-a inspirat Grecia. Radeti cat vreti, n-am fost niciodata in Grecia habar n-am cum e, dar sunt sigura ca seamana cu Cheile Dobrogei  Batranii munti tociti de sute chiar mii de ani pareau calmi, uitati de lume, dar frumosi inca pastrand ceva mistic si de ce nu, istorie. N-am zabovit insa deoarece tinteam spre Tulcea inainte de apus.
Ne-am oprit insa inainte de Babadag, la un camping care se cheama “doi iepurasi”, si ma gandesc ca stapanii erau chiar cei doi iepurasi gri care alergau zurlii prin curte  Unul mare, gras si lenes, celalt mic, sprinten si extrem de curios. Nu s-au lasat prinsi cu nici un pret ori, cum noi n-aveam morcovi, ne-am multumit cu privitul. Campingul a fost mai primitor decat ne-am fi asteptat, casutele amenajate rustic erau dotate cu toate cele trebuincioase inclusiv minibar. Afara era racoros si extrem de liniste…asa ca am dormit mai mult decat bustean…am dormit…padure.
Dimineata ne-a prins drumeti, nerabdatori sa ajungem la Tulcea de unde urma sa ne imbarcam spre Sfantul Gheorghe.
La Tulcea am reusit sa servim micul-pranz (ca sa nu-I zic brunch) dupa care ne-am luat bilete pentru pasager si am asteptat cuminti in gara fluviala. Nava se chema Banat si era ceva imens. Pentru mine era prima oara cand calatoresc cu vaporul si faptul ca urma sa ne petrecem urmatoarele cinci ore pe apa nu putea fi decat incantator. Cand am urcat pe vapor am stiut ce voi face din primii bani pusi la ciorap :o croaziera pe vas!!! Evident ca nu se compara navele pasager romanesti cu navele de croaziera, si nici cinci ore pe Dunare cu 10 zile (de exemplu) pe mare…DAR m-am indragostit (SI) de acest nou eveniment ; calatoritul cu vaporul.
In cele 5 ore pe apa am savurat atat peisajul cat si pliantele primite despre Delta Dunarii. Ma plimbam la fiecare jumatare de ora peste tot pe nava, lasam vantul sa se joace cu parul meu, cantam cu Chris Isaak “I’m flying” si radeam la capitan de cate ori aveam ocazia. Pentru ca era un om intre doua varste care parea de-o covarsitoare rabdare si amabilitate. Long live the Navy!
Am ajuns la destinatie, vaporul s-a proprit absolut artistic de cheu, pasagerii s-au imbulzit spre iesire, coborand pe pasarela si impanzind satucul care pe unde. Noi eram…usor contrariati…nu stiam unde e campingul, dar mai ales, am fi vrut sa aflam cate ceva si despre posibilitatile de cazare.
Marturisesc ca ideea mea initiala despre Sf. Gheorghe era despre o pustietate absoluta. Ma gandeam intradevar la o asezare omeneasca, dupa care ar fi urmat asemeni oricarui loc cu Dunare vazut pana acum…pustietatea. Stiam ca e special doatorita faptului ca Dunarea intalneste Marea Neagra, urma sa vedem deci si marea si fluviul concurand pentru popularitate.
Revin la sat: satul cu ulite de nisip, chestie absolut intriganta. Am intrebat in stanga si-n dreapta de cazare dar preturile erau putin peste buget. Asa ca ne-am indreptat spre camping. Iar mintea mea functionase in avans si isi imagina (cel mult) un tarc plin de corturi, pe plaja! Aveam eu ce-aveam cu plaja.
Era un tarc, e drept din arbusti, foarte bine decorati, spatiu mare, ramas posibi dupa Festivalul de Film, unde exista dupa cum urmeaza: discoteca, bar-uri, cantina, terasa, amfiteatru cu proiector – ecran mare, casute de lemn, bai amenajate cu dusuri si toalete gresiate, alei pavate cu piatra, receptie (!?!) si…wireless. Aveam de-a face cu tehnologia  Ah, si…oameni…din belsug.
Nu pot spune ca asta m-a incantat. Visam ca voi iesi dimineata din cort, pe plaja, voi astepta rasaritul in pozitia lotus si-mi voi imbunatati comunicarea cu Divinitatea in mijlocul naturii, departe de orice picior uman.
Plaja, era la un kilometru distanta, noi eram deja transpirati de carat rucsacii, plus ca oportunitatea de-a avea o baie (NORMALA, cu gresie, chiuveta, wC si dus) m-a atras atat de tare incat am platit taxa de campare si am asternut tabara in gradina special amenajata pentru corturi.
Dupa toate boxele din jur ma asteptam la o noapte cu mult fast si zgomot. Oamenii nefiind putini ma speriau in ideea de intimitate cu natura care o visasem… Am instalat cortul si-am pornit spre inspectia plajei, in ultimele gene de lumina ramase.
Drumul, initial, mi-a adus aminte de Golgota – Scarisoara si tremuram de nervi ca o sa trebuiasca sa ies din cort la 5 dimineata si sa parcurg boscorodind 1 kilometru pana sa vad de fapt miracolul rasaritului. Am inaintat spunand cu voce tare toate nemultumirile : sunt oameni, sunt boxe, e discoteca, plaja e la distanta, ce mai…NU era pustiu… si EU vroiam sa fie PUSTIU.
Toate raspunsurile mi-au venit in momentul in care am dat de… (finally) PLAJA. Marea, caci ea stapanea in zona, era linistita, vantul era cald, cerul era purpuriu intunecat, nisipul era extrafin. Nu imi pot da seama ce iubesc mai mult: muntele sau marea?Cand sunt la munte spun muntele, cand sunt la mare spun marea. Plaja lui Sfantu’ Gheorghe insa mi-a soptit la ureche “aici eram, te asteptam” si eu m-am napustit cu picioarele in apa dansand de bucurie si savurand, memorand fiecare coltisor cuprins cu privirea. Deja nu mai conta unde campasem, ce distanta aveam de parcurs, stiam doar ca maine dimineata aveam sa TRAIESC rasaritul, dupa 4 ani de la ultimul rasarit vazut pe plaja.
Ne-am intors in camping la timp pentru meciul Stelei proiectat pe ditamai ecranul. Nu ma incanta tehnologia, insa sangele de stelista mi-a clocotic si m-am asezat pe una din bancile de lemn dupa care aproape reflex am deshis bere dupa bere, am fumat tigara din tigara, murmuram “fortaaaa steauuuaaaa!” si tipam “hai Baneeleeeee!!!”. Steaua a castigat! Eram beata, obosita, fericita!
Am avut totusi inca 10 minute energie sa ma retrag dupa gardul campingului si sa ma intind pe spate sa privesc…cerul. Ati ghicit, aici e “cer aproape”, acela pe care eu il iubesc din copilarie. Ma uitam la perdeaua de stele pe covorul intunecat si incercam sa le spun fiecaruia cat ma bucur ca ne-am reintalnit.”Iti multumesc Doamne!”
Alarma de la mobil a sunat la 5 si eram atat de somnoroasa incat abia am nimerit baia. Mi-am stropit fata cu apa rece, am inspirat/expirat puternic aerul racoros de dimineata si am luat-o inspre plaja. Ulita de sat era complet intunecata, ceea ce ma facea putin agitata. Aveam de mers totusi un kilometru, si n-aveam de gand sa ratez rasaritul pentru nimic in lume. Din departare s-a auzit un marait, apoi mai multe…m-am blocat. Am scos repede din sacosa croissantul cu ciocolata, l-am desfacut si le-am spus “haideti baieti, micul dejun!” .Cei patru catei s-au dovedit a fi pana la urma prietenosi si m-au escortat tacuti pana la plaja.
Pe tot drumul ma gandeam “ce-o sa-i spun lui Dumnezeu?”
Aici fac o pauza explicativa: pentru mine rasaritul soarelui are un rol foarte important, il consider ca fiind o nastere a fiecarei zile, un moment sacru in care soarele abandoneaza placenta universului, se naste pentru a acoperi pamantul de caldura. Pe vremuri aveam un motto: “I’m born in sunset, and I die in sunrise”. Latura mea neagra nu putea sa accepte ca m-as putea naste odata cu forta miraculoasa a luminii zilei. Acum incercam mental sa ma pregatesc pentru o meditatie, desi nu stiu nimic depre yoga sau meditatii, am inteles ca e suficient sa-ti doresti sa vorbesti cu sinele, cu Dumnezeu, sa-ti aloci putin timp de liniste si singuratate pentru a medita asupra vietii si imposibil sa nu gasesti un raspuns. Ori, care ar fi cel mai prielnic moment de meditatie daca nu acela in care soarele se naste pentru omenire? Atunci cand Dumnezeu deschide ochii, ne arata lumina si ne spune “sunt aici!” Locul acesta avea deja construita o semnificatie deosebita in mintea mea. Dunarea fiind primul loc indragit cu adevarat iar marea fiind obsesia mea de ani buni. Cand aceste doua entitati se intalnesc, se impletesc, se completeaza, locul devine mai mult decat mistic.
Am ajuns pe plaja…locul era inca intunecat, cerul era de un albastru inchis, valuri faceau un zgomot incredibil de puternic si vantul biciuia totul in jur. Intreaga intindere de nisip…pustie. Ma uitam si imi hraneam privirea cu ceea ce vedeam. Am mers pe malul apei pana aproape spre locul de “uniune” intre cele doua entitati, am gasit un loc pe nisip, m-am asezat ghemuita…si am asteptat…
Azi mi-am dat seama, ca si cum as fi vazut un film, ca initial eram ghemuita, chircita, apoi mi-am ridicat capul de pe genunchi, apoi mi-am intins picioarele, apoi mi-am dat jos prosopul de pe spate, apoi m-am asezat in pozitia lotus, si abia apoi am zambit spre soare. Toate aceste miscari in decurs de doua ore. Am asemuit intamplarile cu nasterea unei flori…samanta (ghemuit), inmugurirea (ridicatul capului), frunzele (intinsul picioarelor), pozitia lotus (inflorirea), zambetul (apogeul existentei). In tot acest timp vorbeam in gand cu mine, cu universul, cu Dumnezeu. Si priveam. Cerul devenise impartit in doua, jumatatea stanga era albastru/gri de la inchis la deschis, stratificat, si jumatatea dreaptza era un amestec intre roz – purpruriu – alb si albatru palid. Centrul era o oaza de portocaliu, ceva ce semana a aura. Am stiut ca urmeaza sa se nasca soarele, dupa un travaliu al cerului, dupa forfota facuta de pescarusi.
Aproape am plans…acum pare ciudat, dar am fost atat de emotionata cand sfera aceea inflacarata a iesit incet din mare, incat imi stergeam ochii de lacrimi imaginare. Era de un portocaliu incins, a rasarit din marea gri/albastruie bucuros si zambind orbeste. Incercam sa-I spun “bine ai revenit” privindu-l in ochi insa nu puteam decat sa zambesc… si sa-I astept primele atingeri.
Am stat inca o ora pana cand tipetele lui de nou nascut s-au facut simtite si obrajii mei ardeau de caldura ce-o emana. In tot acest timp pot spune ca am experimentat o stare de fericire absoluta. Vorbeam cand in gand, cand cu voce tare, de fapt cred ca ma rugam…aveam o conversatie pasnica, incercam sa intind minutele cat pentru ani…
Dupa doua ore am pornit inapoi spre camping razand la toti oamenii care veneau inspre plaja. Eram singura care mergea in sens invers 
Dar, m-am intors. De doua ori am revenit la plaja, pentru ca urma sa-mi iau portia de soare, si n-aveam de gand sa-mi las dosul la odihnit deloc. Am stat pe plaja aproape toata ziua, biciuita de soare si vant, alergand prin apa putin sarata. Apa era o combinatie de liniste a Dunarii impletita cu nebunia si saramura marii. Excelenta combinatie. Calda, clara, nisip fierbinte si…suprinzator…zona mea de plaja era pustie.
Seara am ajuns in camping rumena si dupa un dus revigorant si o tona de crema “de dupa” m-am ascuns in cort dorindu-mi doar sa vina maine dimineata ca sa asist la un nou rasarit.
Azi dimineata (vineri) acelasi ritual. N-am mai gasit insa cateii, si nu m-am asezat de indata ce am ajuns la apa. Am preferat sa parcurg malul marii. Era totusi mai rece decat in ziua precedenta, marea era mai agiata, valurile mai mari si cerul mai noros. Dar soarele s-a nascut, din nou, la fel de spectaculos. La un moment dat o perdea de nori I-a blocat dansul deasupra marii insa a strabatut-o curajos tesand zeci de raze ca o coronita pe tot intinsul cerului.
Eu zambeam si-I multumeam.
M-am desfatat cu plaja pana mi-am simtit pielea rigida adorand fiecare componenta a paradisului de care benficiam. “Imi place marea” mi-am zis. Imi place nisipul fin-fin care se lipeste de piele, imi plac valurile care ma izbesc puternic in piept, imi place soarele impletit cu vantul, imi plac pana si vietatile acelea mici pe care eu ii numesc “licurici acvatici” si care se proptesc de picioarele mele cand ies din apa facandu-ma sa tip si sa alerg pana la prosop.
Inainte sa plec spre camping, avand in vedere ca e ultima zi de Mare/Dunare am alergat in valuri razand si spunandu-I “te iubesc!chiar te iubesc!!” am fotografiat mental si-apoi am parcurs transpirata poteca nisipoasa.
Nu v-am scris de minunatiile din Delta…maine urmeaza sa ne imbarcam la prima ora pe o cursa rapida, ajungem la Tulcea, apoi galop spre Bucuresti. Va asteptati sa inchei sirul calatoriilor? Am o surpriza….merg spre Brasov, apoi spre Baia Mare 