Cu palmele goale...

stateau candva pline de...pupici :) Palmele, sufletul, pielea, ochii, parul. Chiar si perna. Multi, zgomotosi, gelosi, posesivi, furati, fortati, muscati. Ei, pupicii.

Daca as fi fost construita din piese de domino pana acum m-as fi aruncat la gunoi. Atat de multe piese am pierdut pe drum. De cate ori sa te construiesti si sa te darami? De cate ori trebuie.

Daruim cuvintele, ne imbracam in hainele celorlalti si pentru o vreme...respiram la unison. O vreme. Iar apoi, dintr-un motiv sau altul uitam cine suntem, ce ne dorim, ce cautam, incotro ne indreptam.
Sau in fine, nu stiu despre altii. Stiu despre mine. Ca eu stiu si pot sa totul sau sa nimic.
Si cand e totul, e totul, neconditionat, nelimitat, absolut.

Incerc o spovedanie scrisa, pentru ca asta e singurul meu mod de-a ma exprima. Nu pot altfel. Si nici nu pot sa tin gandurile inchise-n minte. Se revarsa prin mine, imi invadeaza visele, ma tortureaza.

Dar uite-ma ca refuz sa-mi vorbesc, sa-mi spun ceva...Am impresia ca voi ruina ultimele amintiri frumoase. Ca voi pune punct. Ca voi arunca la gunoi piesele de domino si n-am sa ma mai joc niciodata acest joc dureros.

Imaginatia se joaca cu mine de-a soarecele si pisica iar sufletul pe care l-am tinut atata timp sub control strict...refuza sa se mai lase dresat. Ratiunea imi pare cel mai mare dusman. Cred ca doar varsta ma mai ajuta sa vad situatia per ansamblu si sa inteleg "ce e mai bine".

Intr-un final...ramane doar un joc de pocker intre constiinta si orgoliu. Ambele blufeaza. Nici constiinta, nici orgoliul nu au destui pupici sa creasca miza.
Doar ca... habar n-au sa piarda.