Refulare în brațele tale

Mă întorc la tine. Iar.

Te studiez în fiecare zi. Ești plin de mine, miroși a gândurile mele. Câteodată sunt mândră de tine, alteori îți găsesc defecte și chiar există momente în care cred că prea m-am dezgolit în fața ta. Parcă prea mă cunoști. Aș vrea să te părăsesc.
Nu-mi pasă câte amintiri avem împreună și de cât timp îmi ștergi lacrimile sau îmi deslușești cuvintele. Poți să îmi spui tu, dar nu vreau să te întreb.

Și totuși. Îți cad în brațe. Sunt dependentă de tine. Îmi știi toate secretele. Ai toate răspunsurile de care am nevoie, chiar dacă nu le văd atunci pe moment, aștepți răbdător până îmi alung demonii...apoi vin, mă uit la tine și înțeleg ce-a fost în mintea mea.

Mă faci să uit de nevoia de a-mi cere scuze că sunt o ciudățeie a naturii. Mă faci să râd și să vreau să-si ceară restul lumii scuze de la mine că nu sunt ei toți la fel, asemănători mie!

Ești psihologul meu, prietenul meu și sacul meu plin de ceea ce iubesc mai mult pe lumea asta: cuvintele.

Azi nu vreau să fiu rațională, azi nu vreau să gândesc logic și nici măcar să fiu un om matur. Azi nu vreau să fiu puternică, azi nu vreau să fiu frumoasă, azi nu vreau să datorez nimănui nimic. Astăzi vreau să fiu eu, omul care îți scrie ție că îl doare, își lasă cuvintele în brațele tale și știe că le păstrezi. N-ai încotro, îmi aparții. Așa cum și eu îți aparțin.

Vreau să exorcizez tot ce e de exorcizat.Ți-am promis de atâtea ori că asta e ultima oară și tot de atâtea ori că asta e cea mai frumoasă zi. Mi-am trăit momentele de glorie cu tine, mi-am plâns de milă prin tine, m-am reinventat, m-am judecat, m-am iubit și m-am umilit.

Am fost mereu aceeași eu, ai fost mereu același jurnal ascultător. Și mâine a fost mai bine, pentru că gândurile nu-mi mai bântuiau prin cap, erau în grija ta. Te rog să faci și acum același lucru. Să-mi iei mințile :) Eu nu mai am nevoie de ele. Dă-le lumii să le citească.

Sau păstrează-le pentru când vreau să-mi amintesc de ele.

Creier vs suflet

„Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este Împărăţia cerurilor!”

Măi...din păcate nu sunt săracă în duh. Din păcate pentru mine nu m-am mulțumit să cred în tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte. La fel cum n-am așteptat prințul pe cal alb, nu cred în suflete pereche și sunt din ce în ce mai convinsă că iubirea este o emoție pozitivă și nu una impulsivă. Că atunci când iubești și ești iubit trebuie să fii confortabil, nu să îți plesnească stomacul de crampe.
Evident că avem cu toții nevoie de validare constantă, vrem să fim dumnezeul din viața partenerului nostru, daaar, ajungem adeseori să ne pierdem mințile absolut inutil.

Nu încerc să te conving de nimic și oricum n-aș avea șanse pentru că nu știu cum reușești tu să mă percepi în acest moment. Ce-ai spune totuși, dacă ți-aș sugera că, până acum, până în acest moment, ai preferat să îți explici totul prin metafore, poezii și muzică, doar pentru că așa îți era ție mai confortabil să îți înțelegi și trăiești viața.
Ceea ce poți face în continuare. Poți să visezi la dragostea perfectă, poți să crezi în karma, în destin, în noroc, în energii pozitive și în energii negative, în zodii sau în orice zeu îți aduce ție liniștea.

Să nu care cumva să crezi că toate gândurile, emoțiile, trăirile și percepțiile tale fac parte dintr-un mecanism complex și infinit ce ajuta la...perpetuarea și supraviețuirea speciei tale.
Să nu care cumva să crezi că ești cea mai evoluată formă de viața de pe această planetă, înzestrata cu cea mai evoluat oragan al speciei tale: creierul.
Dacă vreodată vei ajunge să înțelegi "miracolul" prin care celula vie se înmulțește și complexitatea prin care căpșorul tău procesează informațiile, cu siguranță că îți vei dori să crezi iar în basme. Pentru că era muuuuuult mai simplu.
Aș crede cu plăcere că dacă mă uit galeș pe fereastră și recit poezii, într-o seară Luceafărul se va îndura de suferința mea și mă va vizita. Pentru că sigur creaturile celeste n-au testosteron și nu se afla conștient și permanent în călduri. Luceafărul vrea să-mi umple mintea de magie și trupul de sărutări. Are o dragoste inuman de curată și sinceră și este dornic să mi-o ofere necondiționat.

Cred că poezia e mai ușor de acceptat și înțeles. Scutul acela protector care ne dă tuturor senzația că suntem unici și speciali și avem al șase-lea simț este atât de rezistent încăt putem să-l folosim o viață întreagă. Să tot încercăm să separăm abstractul de rațiune, să iubim cu inima și să suferim cu creierul. Să rămânem paralizați de teama apocalipsei, privind rugător spre cer.
Pentru că e mai plauzibil să facem asta decât să începem acel proces de autocunoaștere. E lung, s-ar putea să nu aivă niciun rezultat și, în plus, ai mari șanse să descoperi că nu prea ai suflet. Că ai creier în loc.
Daaar...la ce îmi folosește mie creierul dacă trăiesc și iubesc cu inima?

(to be continued...)

Auto-psihologeală

Pentru că procesul de auto-cunoaștere nu se încheie niciodată, pentru că în ultima perioadă încerc să îmi explic rațional aproape tot ceea ce fac/simt/trăiesc și, nu în ultimul rând, pentru că m-a apucat setea de psihologie și n-am alt cobai înafară de mine, voi aborda astăzi subiectul afecțiune.

Am alternat între cele două tabere, cea emoțională și cea rațională. Recunosc, în tabara rațională nu mă simteam foarte în largul meu, dar în tabăra emoțională mă săturasem să tot fiu. Evident (ca o extremistă patentată) că n-am luat niciodată în calcul posibilitatea că pot să conviețuiesc cu amândouă. Am zis, Cristina, ori judeci, ori iubești, n-ai cum să le faci pe amândouă. Că vorba aia, dragostea e proastă și oarbă, alege și tu să fii deșteaptă și rațională.

În aceeași direcție, am avut recent extraordinara revelație cum că eu (habar n-aveți cam cât de greu îmi e să o admit) sunt...dependentă de afecțiune. Și DA, știu ca 90% dintre apropiații mei se tăvălesc pe jos de râs și știau deja asta. Dar n-aveți nicio scuză să nu mă fi tras de ureche atunci când băteam nervoasă din picior și urlam că eu n-am nevoie de nimeni și nimic, că mă auto-divinizez și așa mai departe. Deci niciun haha ți-am spus eu, că nu accept.

În acest moment, având în vedere că sunt suma tuturor întâmplărilor trăite până în prezent, văd această dependență ca fiind ceva rău. Și vrea să mă vindec. Știu că este imposibil ceea ce îmi propun, dar, pornind cu așa determinare, nu pot să sper decât că - lucrând la asta - voi ajunge la performanța de a nu mă lăsa manipulată cu și prin afecțiune.
Pentru că pot să o iau razna și să emit o teorie a conspirației care ar da bătaie de cap până și scenariștilor de film. Dar nu-nu-nu.
Văd această dependență ca o explicație pentru unele acțiuni ale mele. De ce am funcționat când am funcționat și de ce am făcut ce am făcut? Se spune că pentru droguri scormonești și în rahat fără nicio ezitare, dar, pentru afecțiune, oare ce poți să faci?
Saaau, dacă tot ajungi să îți injectezi doza zilnică necesară, cred că ar trebui măcar să fie "marfă de calitate".
Ce nu înțeleg eu încă: DACĂ întradevăr sunt dependentă, de unde mama mă'sii tendința masochistă de a-mi auto-sabota toate resursele de afecțiune? Teoretic ar trebui să vreau să fructific toate oportunitățile, nu să "închid robinetul". Ori eu, în repetate rânduri am alergat în același cerc. Dramă, masochism, iar și iar.

Nu era mai bine să am probleme mai simple, cum ar fi recolta de primăvara asta, săpatul câmpului sau mulsul vacii? Mă complic cu explicații psihologice :)

(...to be continued)

Atragi ceea ce ești

Aș fi vrut să-mi încep anul cu o postare energizantă, cu zâmbete largi și optimism sincer...însă...prefer o concluzie sinceră unui puseu de energie trecător.

Scriam mai demult că noi, oamenii, suntem reflexii ale propriei personalități în ochii celor ce interacționează cu noi. Am să primesc ceea ce ofer și voi atrage ceea ce sunt. Iar dacă nu sunt mulțumită de ceea ce mi se întâmplă...ei bine, trebuie să schimb ceva la MINE în primul rând.

Știu că este al naibii de confortabil să fim nemulțumiți și să găsim vinovați pentru orice nu merge bine sau corect  - bine/corect conform standardelor proprii...desigur.

Îmi explic dorința asta pregnantă de a-mi săpa o groapă și de a "hiberna o veșnicie" ca un fel de fugă de mine. Tot ce-mi rămâne de făcut este să mă psihanalizez, să-mi aloc și mai mult timp și să mă bucur de scurtele perioade de confort mental pe care le am. Pentru că în prezent, azi, acum, mă simt oarecum copleșită de nesiguranțe. Pe care nu prea le înțeleg. O fi normal, e un an nou, am o mulțime de planuri și undeva în sub-coștient mi-e teamă că nu voi fi capabilă să mi le îndeplinesc.
Doar ca nu prea vreau nici să "n-am planuri" și să "văd ce iese".

Hai să încerc să fiu coerentă: până acum am fost un om care-și plănuia și planifica totul meticulos. Până aici nimic ieșit din comun. Apoi, oarecum forțată de conjunctură am zis "fuck it", viața e imprevizibilă, hai să trăiesc pur și simplu. A mers, cât să mă regenerez emoțional. Iar acum aș vrea să echilibrez cumva balanța dintre previzibil și imprevizibil. Pentru că eu nu sunt mulțumită de mine în acest moment. Și nici nu-mi place să trăiesc nemulțumită.
Așa că...oricât de plăcută este lenea, oricât de confortabil este necunoscutul, cred că nu putem să "go with the flow" pe perioade nelimitate.

Planul meu să nu-mi fac planuri a funcționat cât să mă facă să-mi depășesc niște limite și să-mi dovedesc că pot. Vreau mai mult, trebuie să depun mai mult efort. Cum poți să retrăiești gloria unei ridicări fără să guști tristețea unei căderi? Pentru că nu am chef să fiu mereu cea care supraviețuiește și se descurcă de minune doar în ultimul moment.

Copilul răzgâiat din mine se simte amenințat. E minunat că l-am văzut azi dimineață în oglindă, rebel, cu mănuși cu scheleței și eșarfă pe măsură. Doar că prefer ca acestea să rămână pentru pauzele de joacă.
În rest, avem treabă Cristina. Și priorități.