Despre tatal meu nu am vorbit prea des, nu-i asa? V-am vorbit despre familie, despre familia MEA de ardeleni-sicilieni care vorbesc mult, repede si toti deodata, despre cat de importanta este familia pentru mine, dar in afara de cateva povestioare amuzante despre copilarie nu m-am exteriorizat. Nu doar pe blog, ci si in general, in ceea ce il priveste pe tatal meu, relatia noastra a avut un fel de cod nescris prin care nu era nevoie sa fie spuse cuvinte. Exista profunzime, stim, simtim, vedem.
Rup tacerea...acum, la putin peste jumatate de...veac :) Stie el de ce.
Cand mama a ramas prima oara insarcinata tata si-a dorit baiat. M-au avut pe mine. A doua oara, era clar, o sa fie fecior. A venit sora-mea. Tata a vrut baiat de doua ori si s-a ales cu doua fete. Amandoua cu ochii lui verzi. Una mica, firava, blonda, iar cealalta "rupta de pe sapte draci" roscata si guraliva, adica eu. Asa ca a decis sa ma faca pe mine baiat.
Vara mergeam impreuna la pescuit, zile intregi, cu cortul si tot ce puteam cara in spate. Iarna mergeam la schi. Puneam rama pe carlig, framantam mamaliga pentru peste, culegeam lemne pentru foc, sau urcam cu telescaunul pana in varful muntelui si era strict problema mea cum ajung jos.
Am fost in permanenta competitie. Intotdeauna vroiam sa-i dovedesc ca nu mi-e frica, nu mi-e scarba de serpi, sobolani, nu ma tem de nici un animal, pot sa imi car singura rucsacul cu provizii, nu obosesc dupa ce cobor 2,5 km pe schiuri si o fac mai mult in cap...si asa mai departe. Asa mi-am dobandit curajul.
Tata a fost (si probabil este, dar acum, nu cu mine) un om dur. Nu inteleg cum de n-a facut cariera in armata, dar i s-ar fi potrivit ca o manusa. Trebuia sa fim ordonate, sa respectam reguli, sa evoluam in permanenta.
Prima mea amintire cu tata vine de pe la 2-3 ani cand ma invata sa numar in engleza. Iar si iar si iar pana imi iesea "two, three, four-ul" asa cum trebuie. Apoi (mai tarziu) mi-a cumparat un dictionar fonetic de "Invatati limba engleza fara profesor" si am stiu ca TREBUIE sa o invat :)
Adolescenta a fost un iad :) Astazi stiu ca iadul e al fiecarui tanar/tanara tot cam in aceeasi perioada :) Din nou, n-am fost menajata... Doar ca, fiind ca doua picaturi de apa (eu si tata), ne-am contrazis in tot si-n toate. Tin minte ca mi-a spus odata, cand incercam sa-l pacalesc cu niste note proaste de la scoala : "Cand incerci sa a minti...ar fi bine sa fii convinsa tu mai intai de ceea ce minti, sa-ti crezi propria minciuna!" Aveam doua optiuni, sa-l mint perfect sau sa nu-l mint deloc... Nu va spun ce-am ales :)
Astazi, oamenii care ne cunosc pe amandoi imi spun ca-i seaman perfect. Ma enerveaza asta, dar undeva in adancul sufletului sunt mandra. Nu cred in povestile americane cu tati perfecti care-si adora fiicele si le protejeaza peste masura. Eu n-am avut un tata perfect, dar am avut (si am) un tata care mi-a aratat viata, asa cum e ea. M-a invatat ce inseamna curajul, mi-am depasit frica in fiecare secunda, mi-am antrenat mintea, m-am auto-educat si intotdeauna, dar intotdeauna am stiut sa obtin ceea ce imi doresc.
Daca ar fi sa dau timpul inapoi as alege sa-mi retraiesc propria copilarie in locul oricarei alta optiune. Si daca ar fi vreodata sa am copii, sunt 100% convinsa ca el e omul care i-ar trata corect si care i-ar invata sa nu se teama de nimic. Iar activitatile de bunic-nepot (zic nepot!) n-ar fi nicidecum plimbari plictisitoare prin parc, ceea ce ma incanta la nebunie! Dar...nu vorbim de nepoti.
Pe 8 noiembrie, in cateva ore adica, e ziua tatalui meu. Am incalcat codul tacerii si ii dedic aceste cuvinte/amintiri/ganduri, mai mult ca sa-i testez memoria :) Glumesc! Sunt la peste 600 de km distanta dar asta nu ma face mai putin fiica ta :)
La multi ani!
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu