Un castel din carti de joc

Increderea este asemeni unui castel din carti de joc. Putin au rabdare si pricepere sa-l construiasca, si mai putini isi asuma riscul ca o simpla rafala sa-l darame. La final, castelul din carti de joc, construit cu migala, reprezinta un peisaj frumos, admirat, iti ia ochii. Dar poate sa dispara intr-o secunda.

Cand eram mica obisnuiam sa joc un anume joc de carti cu sora mea. Incepea cu doua carti spriijinite una de cealalta intr-o forma triunghiulara. Fiecare dintre noi punea cate o carte peste(sau in lateral), astfel incat constructia sa capete o forma si sa NU se darame. La final, cand cartile se epuizau, fiecare dintre noi trebuia sa ia cate o carte, usor, cu grija, astfel incat constructia sa NU se darame. Cine darama mormanul...pierdea. Trebuia sa-ti studiezi bine miscarea, sa analizezi CUM sa pui/sa iei cartea de joc din gramada fara sa daramai si sa pierzi. Un joc...de dexteritate :)

Cred ca e la fel si cu increderea pe care o castigam prin munca, migala, dexteritate, dar culmea o putem pierde usor, stupid, rapid.

Am intalnit FOARTE putini oameni care m-au uimit prin sinceritatea lor debordanta si am intalnit chiar mai putini oameni care au fost sinceri cu mine intotdeauna. Chiar si in momentele in care s-ar fi temut de reactia mea, ar fi vrut sa nu-mi provoace durere, nervi, panica, oamenii au fost sinceri cu mine. Si, evident, chiar daca sinceritatea acestora mi-a provocat durere, nervi, panica, ciuda (sau ce altceva mai vreti) m-am lovit de argumentul suprem "macar a fost sincer/a".
Eu, la randul meu, nu am fost intotdeauna un om extrem de sincer. Mi-am invatat lectia si am decis ca indiferent ce, adevarul ramane vesnic adevarat. O minciuna, cat de mica poate sa provoace catastrofe.
Mai exista si acele mici minciuni nevinovate, sau "white lies", cum le numesc americanii. Eu le consider cele mai periculoase. Daca ne educam sa le tratam cu atat de multa usurinta si sa le judecam atat de superficial, fapte minore catalogate drept  "minciuni nevinovate" trec prin procesul bulgarelui de zapada. Stiti exemplul nu? Formezi un bulgare de zapada mic si ii dai drumul de sus din deal. Pe masura ce se rostogoleste acesta creste iar pericolul sa raneasca pe cineva creste direct proportional.
Din acest motiv spun un NU hotarat minciunilor albe si "nevinovate".
Tot ceea ce omite adevarul se cheama minciuna.

Dar...omul are implementata genetic aceasta eroare...dorinta de a nu spune/omite adevarul. De cand suntem mici si ascundem adevarul de teama unei pedepse, pana in stadiul adult in care o minciuna naste alta si traim intr-o lume falsa. Cred ca ne e teama de sinceritate pentru ca ne e teama de profunzime. Ne place atat de mult sa ne ascultam propriile minciuni si sa supravietuim intr-un univers de paie incat am acceptat minciuna ca forma de viata, ca parte din noi.
Totusi, ca o concluzie (mi-am permis ingamfarea de a incheia fiecare articol printr-o maxima personala) v-as spune asa:
Poti sa castigi increderea unui om chiar si a doua oara...insa nu va mai fi niciodata la fel.