Răspunsuri, răspunsuri

În ultimele două săptămâni nu am fost cel mai vesel om din lume. Din contră. Am fost extrem de emotivă, agitată, urâcioasă și foarte-foarte confuză.
Evident, ca-n orice poveste de-a mea, fără un motiv concret. Ceea ce mă frustra și mai mult. Știți copilul acela plângăcios, hrănit bine, cu scutecul schimbat și somnul de frumusețe la activ, dar în continuare agitat? Așa și cu mine. Totul roz, niciun  motiv real de supărare, totuși, eu nemulțumită.

Și-am făcut chiar și ceea ce mi-am promis eu mie că nu mai fac: am analizat și despicat firul în 4000. Să vedeți apoi certuri cu vocile din capul meu: Cristina, go with the flow, nu mai analiza, nu mai căuta, mâine o să fie mai bine, bla-bla-bla...
Am început chiar să citesc o carte despre cum să nu mai gândești. Vorbesc serios. Mi se pare o aberație, însă sunt mânată de curiozitatea aceea malefică: dacă totuși afli ceva util? Dar daca nu?
Ce-ai de pierdut? TIMP Cristina, timp!

Oarecum, oarecum, am identificat câteva posibile cauze ale stării mele. A fost un dute-vino continuu. Ba mă enervam pe mine pentru că îmi dau voie să mă analizez într-atât, ba îmi spuneam că nu pot să mă ignor în continuare și să mă trezesc depresivă FĂRĂ motiv. Ba spuneam: fuck it, you have no soul, ba spuneam: un-fuck it, you need to feel.
Eu pot să fiu cel mai aberant și insuportabil om pe care-l știu. Nici nu știu cum sună asta pentru cei ce nu mă cunosc. E muuuult mai simplu să mi se pună o ștampilă cu : FREAK. În fine, continuăm.

Și azi, căutând ceva printr-o cutie de bijuterii, am găsit un stick mai vechi pe care obișnuiam să-l port la chei. Evident că nu mi-am reprimat curiozitatea de-a vedea CE am pe el. Multe-multe poze...vechi. Credeam că am șters toate pozele mele vechi..însă nu. Plus...un fel de jurnal. Mda...cutia Pandorei. Chiar uitasem că am incercat și această metodă de psihanaliză personală. Nimic rafinat, pur și simplu relatări necenzurate, păstrate ca...dovezi - pentru când va fi nevoie. Wow! Tocmai când credeam că eu - pe mine - nu mă mai pot șoca.
M-am îngrețoșat rapid de fiecare cuvințel scris acolo și-am recunoscut o Cristina foarte aproape de nebunie.
L-am șters. Nu înainte de a-l citi de vreo 10 ori. De fiecare dată refuzam să cred că am scris ce-am scris.
Scrisul ca scrisul Cristina, dar trăitul? Ok, NICI pe acest subiect nu vreau să insist...nu-i văd rostul.

Dar...am avut o imagine de ansamblu asupra celor două persoane, complet diferite, eu atunci, eu ieri. Și, ca să fie toată chestia asta mult mai bolnavă, a mai răsărit cineva in peisaj: eu AZI.
Am văzut mai clar ca niciodată extremele: Cristina maniaco-depresivă, Cristina Flower Power și Cristina - naratorul.
Iar echilibrul (devine Mecca acest cuvânt) acela despre care tot scriu ca o nebună...își are locul NU în mijlocul acelor personaje...ci la vreo cațiva ani-lumină distanță. :)
De ce spun asta? Pentru că..până acum am lăsat vântul să bată și-am fugit exact în direcția opusă a ceea ce fusesem în trecut. Când am realizat cât de rău ajunsesem...mi-am dorit să mă schimb atât de mult încât am tăiat absolut tot ce mă caracteriza înainte. TOT!
Acest om nou, care s-a construit singur...este întradevăr unul mai bun și mai frumos. Însă...(așa cum spuneam sus de tot) dacă am ajuns să fiu copilul plângăcios...e clar că lipsește ceva. Sau că e un surplus undeva.

Așadar Cristina, liniștește-te, habar n-ai ce să faci în continuare, dar știi că nu trebuie să te lași în voia vântului pentru că s-ar putea să te ia pe sus. Metafore...

Vreau să-mi setez câteva priorități.
Vreau să am un scop.
Altul decât acela de-a mă vindeca, pentru că, aparent, asta am făcut-o deja.

Eu nu merit nimic

(NU este textul meu. L-am găsit într-o carte, într-o cafenea, în Braşov şi mi-a plăcut atât de mult încât l-am pozat. Acum vreau să-l am aici pe blogu-mi şi să-l recitesc de câte ori mi-e dor de ceva frumos)

De fapt, eu nu merit nimic. Ce am, am pentru că am primit, nu pentru că am găsit. În genere, am furat un alt dar: aruncat, lăsat deschis, uitat în locurile timpului. Odată, am găsit pe străzile clipei daruri părăsite şi m-am întristat. Cine să arunce aşa ceva? Cine şi-ar permite? Ele începuseră să secundeze, unele chiar să minuteze, altele să zileze. Aş fi plâns, dacă aveam lacrimi timpiale. Şi le-am luat, recunosc. Nu puteam să le las acolo să se tâmpească. Eu fiind cel fără de timp, le pot naşte. 

Acest dar l-am furat născându-mă. 

Vezi, uită-te şi tu în jur, e plin de daruri. Ştiu că suntem orbi, nu insistă spunându-mi asta, am învăţat să văd cu mâinile, cu picioarele, cu trupul. Am ochi peste tot. Azi m-am gândit să adun cu tine toate darurile, să le împărţim între noi, să ne hrănim ochii, să le dăm celorlalţi ce nu au găsit (poate ce au pierdut), ce caută sau ce nu caută. Hai să dăm câte un ochi celorlalţi, să nu mai vedem prin noi, să vedem prin ei. Să rămânem cu ochii lor, să fim personali lor. Nu mai vreau să va fiu impersonal. Înconjuraţi-mi ochii, dar nu călcaţi privirile, mâncaţi-le. Hai să facem asta împreună! 

Întindeţi-va ochii până la cer să vedeţi pământul, luaţi-va seminţe de stele să crească în pământ lumina, să nu-mi fie întunecat mormântul. 

Amândoi să ne plimbam, să udăm seminţele, să le creştem ca nu cumva să se stingă şi niciodată să nu ne despărţim, căci împăcarea noastră stă aici, neînsămânţată. Hai azi să ucidem timpul cu stele, să naştem galaxii între a fi şi a nu fi. 

Lasă-mă curbat între neclipe, găseşte-mă sfera între nesecunde şi ridică-mă pătrat între neminute. 

Leagă-mă, să fiu real, nu abstract. Lipeşte-mă pe inima ta, pune-mă pe timpanele ei, să îţi şoptesc că, în genere, eu nu merit nimic.

Gândim prea mult...

...asta a fost concluzia serii.
La un pahar de vorbă.

Și, pentru că gândim prea mult, trăim prea puțin. Mintea distruge sufletul...N-am zis-o eu. Eu aș încerca să-mi dresez sufletul și să-mi las mintea să judece. Cu siguranță mintea mea ar ști mereu ce facă și ce să aleagă pentru mine.
Dar, azi nu e o zi bună pentru tras concluzii. Azi mă chinuie o răceală de vară, pentru că așa-mi place mie...să bolesc canicular.

Suntem sclavii atenției, ne dorim să o primim chiar și fără să o returnăm. Și, dacă se întâmplă să oferim atenție dar nu ne este întors favorul (aparent considerăm că facem un lucru mare oferind) devenim frustrați și considerăm că am făcut un compromis.

Când naiba a devenit totul în halul ăsta de complicat și complex?

Asta aduce evoluția? Relațiile inter-umane condiționate de zeci de reguli? Parcă trebuia să fie totul simplu și direct...Place sau nu place, stai sau pleci.
Nu, nu, nu, nu... Dacă place, trebuie să știi CÂT place. Dacă știi cât place trebuie să știi până CÂND... Și, cum nu ne-am născut cititori în stele, dacă nu știm până când...ajungem să facem/gândim fel de fel de rahaturi absurde pentru a transforma "când-ul" în "totdeauna".

Mă doare mintea. Serios.

Așa că mă voi baza pe altă calitate cu care am fost înzestrați noi oamenii: darul vorbirii. Tot ceea ce nu este verbalizat va fi considerat irelevant. Poate că este o măsură drastică, însă nu-mi pot ocupa gândurile cu ipoteze posibile și imposibile.

După cum spunea un amic, grec, într-un context complet diferit: "În Grecia...ești ceea ce declari că ești".
Hai să nu mai fim ceea ce gândim.
Hai să fim ceea ce spunem că suntem.

Oameni vechi și drumuri noi

Spuneam mai demult că oamenii nu se schimbă ci rămân la fel în esență. Revin asupra acestui lucru :) Oamenii sunt ca niște bucăți de plastelină. Potențialul există... Depinde cine sau ce îl definește. Și...de obicei asta se întâmplă cu ajutorul celorlalți din jurul nostru. 

Oamenii care vin și pleacă din viețile noastre de parcă am fi cu toții gări. 

Există și oameni care reușesc să se auto-modeleze și să le iasă bine. Dar...parcă tot avem nevoie din când în cand de retușul cuiva pentru a ne indulci colțurile. 

Dacă plastelina din care suntem creați este de bună calitate...va rezista cu succes oricărui modelaj. Pentru că am ajuns să cred că nu se sfârșește niciodată procesul acesta. Suntem în permanență schimbare pentru că altfel am contesta evoluția. 

N-o să vă vorbesc despre oamenii care ne mutilează în loc să ne modeleze. Norocul nostru este că plastelina e elastică și lipicioasă. Ne putem reface indiferent în câte bucăți am fost rupți. 

Important e să...vrem :) 

Am tot întâlnit în ultima perioadă oameni cu "nu" în brațe. "Eu nu pot să fac aia niciodată". "Eu nu sunt în stare de așa ceva". "Mie nu-mi place să...niciodată". 

Măi oameni buni! Voi vă dați seama cam câte bariere vă puneți singuri? Cu aceste "nu-uri" în brațe vă tăiați efectiv șansele să întâlniți un "sculptor priceput" într-ale modelajului. Sau să deveniți voi înșivă un sculptor priceput. 

Ok, nu pot să fiu superficială și să nu vă mărturisesc că, în acest moment, trec și eu (oarecum) printr-o perioadă cu "nu" în față. Doar că, în cazul meu "nu-ul" nu înseamnă ceva ce nu pot face, ci înseamnă ceva ce nu SIMT că îmi trebuie. Am să vă povestesc altă dată despre nu-ul adresat prejudecăților sociețății. 

Aș vrea ca atunci când "stați voi singurei pe wc" (vorba dragei mele Lăcrămioara) să vă gândiți mai mult la lucrurile pe care vi le doriți cu adevărat FĂRĂ să alocați nici măcar o secundă îndoielilor că ați fi capabili. Să nu lăsăm viața să ne silească sau să ne pună în situații limită pentru a lua decizii sau frâiele în mâini.

V-am mai spus că toate dorințele ni se împlinesc? V-o repet :)

Oameni care încă mai cred

în fluturi :)

Aseară, după ora de la sală, una dintre clientele mele fidele, pasionată de Pilates și trecută bine de 50 de ani, a ținut să mă însoțească în drumul spre metrou.
Ne cunoaștem încă de la primele mele ore predate -  este o doamnă foarte inteligentă și elegantă, fostă balerină, crescută de mică în Anglia și cu o mulțime de înclinații artistice. Este foarte politicoasă și mă complimentează după fiecare oră - îmi spune în repetate rânduri că vine special pentru ora mea, de care este îndrăgostită (deci vă dați seama că sunt topită și eu după ea).

Pe drum, mă întreabă subit: "Crezi că sunt prea slabă?" Am rămas puțin șocată - de obicei este foarte self-confident - și i-am spus că ține de aprecierea personală a fiecăruia dintre noi, pentru că avem standarde diferite. (menționez că arată incredibil de bine). "Te întreb pentru că am apelat recent la un site de online dating și un pretendent mi-a spus că sunt prea slabă..."
A continuat să-mi vorbească...și mi-a spus că a fost căsătorita timp de 36 de ani...apoi soțul ei a murit. Când a decis să meargă mai departe cu viața ei..."am întâlnit pe cineva care m-am îndrăgostit...ca o adoleșcentă...știi cum?cu fluturi în stomac"
Eu: "Ah...deci mai există oameni care caută fluturi? Deci...mai există fluturi care caută oameni?"

Mi-a spus că povestea ei, deși foarte intensă...s-a încheiat subit și că încă suferă și speră ca El să revină...dar...în acelaș timp, povestea a ambiționat-o atât de tare încât s-a implicat într-o mulțime de activități care-i ocupă tot timpul - acesta fiind și motivul pentru care se află în România, temporar.

Eu: "Păi și acum că ați văzut că se poate să treceți peste atât de multe lucruri - deces al partenerului - pasiuni târzii cu fluturi - despărțire pasională - activități multiple, nu-i așa că vă simțiți mult mai puternică? N-aveți niciodată senzația că le puteți face pe toate singură și că nu mai aveți nevoie (nu depindeți) de nimeni? "

Ea: "Așa este, nu am nevoie de nimeni. Însă îmi DORESC eu. Eu nu pot să trăiesc fără să simt."
Am încercat să inițiez o conversație despre partea rațională a noastră, a oamenilor și cât de vulnerabili devenim dacă renunțăm la matematică pentru filozofie.

Mi-a spus că știe cât de duală și superficială este societatea în care trăim, simte și ea că oamenii care cred în poezii în curând vor fi priviți ca fiind nebuni. Mi-a spus că n-o sperie riscul pe care trebuie să și-l asume neștiind să "iubească puțin - ci de tot sau deloc" ci, mai degrabă, o sperie ideea că n-ar apărea un om potrivit, cu care să împartă "chiar și pentru o perioadă determinată" toate lucrurile în care ea crede.

Ne-am despărțit zâmbind și cu promisiuni că vom continua această discuție... cândva.

Eu am rămas cu...și mai multe întrebări... :)

Despre aventura din Cheile Nerei

        Cu o seară înainte să plec(ăm) spre Sasca Montană aveam dubii...
Eram obosită, ușor irascibilă, deja nu mai suportam ritmul în care-mi treceau zilele și nici reacția mea vis a vis de tot ce trăiam. De când cu accidentul la mâna stangă acumulasem destul de multe frustrări. Și...faptul că ligamentele întinse ar fi putut să-mi pericliteze "aventura în sălbăticie" nu făcea altceva decât să-mi alimenteze frustrările.
Toate activitățile din ultima perioadă mi-au întărit convingerile că am exagerat, că trebuie să-mi găsesc un echilibru, că încep să nu mai judec limpede și că sunt din ce în ce mai greu de mulțumit...de înțeles, de acceptat.
Așa că, până joi noaptea, am trăit ca un robot. Mi-am făcut bagajele, însă eram din ce în ce mai nesigură pe ceea ce îmi doresc.
Mă gândeam că, în loc să-mi petrec weekend-ul în pat, lenevind și nefăcând nimic...am ales să călătoresc și să descopăr ce-a mai rămas din România sălbatică. Unde mai pui c-am mai convins și 3 prieteni să mă însoțească. Oamenii erau entuziaști. Entuziasmul meu era...subjugat de cearcane.
Apoi...în ziua plecării, mi-am setat greșit alarma la telefon și m-am trezit cu o oră mai devreme...Adio somn!
Apoi...în Gara de Nord am aflat că trenul "rapid" era de fapt "personal" și era cam singurul cu care puteam ajunge în Craiova astfel încât să ne integram în programul stabilit. Mai lipseau găinile din compartimente și totul ar fi fost mai ceva ca-n "Pisica albă, pisica neagră"
În fine, s-au aliniat planetele și...după un drum de vreo...6-7 ore, per total, am aterizat în Sasca Montană. Semnalul telefonului murea cu fiecare kilometru parcurs dar...ne așteptam la asta și, eu personal, chiar îmi doream să dispar de pe fața pământului câteva zile.
Am început să mă liniștesc abia când am intrat pe drumul forestier ce ducea spre camping. Peisajul era...(hai să fac o paranteză și să vă spun că nu voi reuși să descriu în cuvinte sau metafore minunăția de zonă. Pur și simplu imaginați-vă o junglă ca-n documentare, pe care ajungeți să o vizitați... așa poate veți înțelege cât de cât despre ce tastez eu acum, în miez de noapte) incredibil ; în stanga un râu/izvor cristalin și zgomotos, în dreapta pădure formată din plante -  pe care nu le-am vazut decât în documentarele cu paduri tropicale.
În prima seară ne-am cunoscut cu oamenii din grup - 3 ghizi și vreo 8 băieți și fete dornici de aceeași aventură cu care veniserăm și noi în cap (noi eram 4 persoane, 3 fete și un băiat).
Foc de tabără, bețivăneală și voie bună...apoi cort și...somn adânc.
Sâmbătă dimineața - 06:45 Tă-tă-tă-ră-ră - Tă-tă-tă-ră-ră - Tă-tă-tă-ră-ră Trezirea! Împachetarea, pornim la drum. După vreo 2 ore în camioneta cu caiacele, prin vânt, soare și mahmureală...am ajuns la locul în care trebuia să pornim pe apă.
Ne așteptau aproximativ 8 ore de vâslit, în care trebuia să parcurgem 18 kilometri până la locul de campare. Unii dintre noi mai trăiseră așa ceva dar...prea puțini.
Și...dacă aveți impresia că ne-am urcat ca niște panseluțe în barcă cu zâmbetul pe buze...ei bine...aveți dreptate. Ce nu știam noi însă era...ce ne așteaptă. Un râu sălbatic care era când lin când agitat, presărat cu pietroaie cât casa -  pe care trebuia să le evităm - bușteni răsturnați și, mărginit de sălcii, care abia așteptau să ne zgârie fețele. În caiacele de două persoane, persoana mai puternică/experimentată/curajoasă stătea în spate și era cârmaciul - trebuia să o asculți și să execuți.
Obstacolele trebuiau anticipate și evitate DIN TIMP. Nu vreau să pară mai greu decât a fost, așa că vă mărturisesc că n-a fost un efort fizic extraordinar. Am învățat cu fiecare kilometru parcurs câte ceva și ne-am descurcat aproape exemplar. Dar...a fost totuși un efort. Undeva pe la mijlocul traseului din prima zi am vizitat Lacul Dracului - un obiectiv turistic superb...N-are rost să vă descriu obiectivele vizitate - găsiți poze peste tot și oricum cuvintele mele redau prea puțin din frumusețea celor văzute.
Din nou - peisajul admirat din barcă  - râul Nera, păzit de stânci și păduri - fantastic!
Am ajuns în mijlocul lui nicăieri - la Cantonul Damian - într-o poieniță cu iarba până la brâu - după 18 kilometri  - frânți de oboseală, arși de soare dar fără incidente neplăcute.
Foc de tabără, bețivăneală, voie bună în exces - ne-am obișnuit cu lighioanele zonei (șerpișori, șobolani, insecte nemaivăzute, păsări nemaiauzite) și -evident - am dat stingerea pe la orele 22:00.
M-am trezit pe la 3, 4 dimineața (datorită celor 3 rinichi ai mei, toți funcționali) și nu-mi venea să cred ce zgomote auzeam de peste tot din jur. Eu le știam de pe net, când adormeam cu  "sounds of nature" ...dar niciodată n-am crezut că există în realitate...chiar așa. Cântec de greieri amestecat cu foșnet de iarbă...păsări nocturne și alte...nici-nu-știu-ce-erau care făceau o muzică...wow.
Duminică dimineața - 08:00 Tă-tă-tă-ră-ră - Tă-tă-tă-ră-ră - Tă-tă-tă-ră-ră Trezirea! Împachetarea, pornim la drum. Scoatem caiacele pe apă și continuăm traseul, încă 10 kilometri de vâslit.
De data asta eram toți...experimentați :) Ne obișnuiserăm cu partenerii din barcă, știam ce avem de făcut...așa că plimbarea a fost una relaxantă, am admirat peisajele - am făcut o baie rece-rece-rece-rece în Nera,  într-o pauză de vâslit. Nera e mai mult decât un râu. Nera este un personaj cu personalitate de care, eu personal, m-am îndrăgostit. Iremediabil.
Nu mai voiam să închei traseul. Aș fi vâslit până la București...sau...mai bine, nu m-aș mai fi întors :) Totuși, după 10 kilometri, am ajuns la punctul de întâlnire, ne-am împachetat și am pornit înapoi spre campingul inițial, cel de vineri seara.
Când am ajuns în camping...mi se părea că am ajuns la un hotel de 5 stele. Aveam toalete (din 4 scânduri, dar totuși!!!) aveam pahare, aveam farfurii, aveam inclusiv un amărât de foișor amenajat...iarba era tunsă...lux oameni buni! Lux pe care învățasem să-l apreciez. Și furtună de vară. De aia de care mi-am tot dorit eu să mă bucur. Așa că m-am dezbrăcat și am început să dansez prin ploaie. Până a venit păstravul prăjit (era o păstrăvărie în zonă).
CEL MAI BUN păstrăv de pe planetă! Mâncat cu mâinile, lins pe degete de mujdei...stins cu vin alb...un deliciu!
Parte din program era o drumeție, prin pădure, până la lacul Ochiul Beiului și apoi Cascada Beușnița. Am făcut-o. Iarăși - n-are rost să vă detaliez frumusețea locului. Uitați-vă la poze...înmulțiți cu 100 și, poate, veți ajunge, cât de cât să înțelegeți.
După drumeție am mai avut energie de-un foc de tabără, o semi-bețivăneală și oareșce socializare. Eram toți prieteni, ne unea o experiență frumoasă :)
Cort, somn adânc.
Luni dimineața - ora 06:45 - trezire voluntară :) Obișnuință :) Eram oarecum tristă...știam că împachetez, nu ca să pornesc înspre sălbăticie,...ci pentru a mă întoarce dintr-o aventură.
Ne-am luat rămas bun de la oamenii minunați alături de care am trăit niște momente incredibile.

Credeți-mă...v-am descris foarte pe scurt aventura mea în Cheile Nerei. N-am inclus în acest jurnal de călătorie nenumăratele sesiuni de râs, poznele de pe apă, poznele din camping, nebunia fiecărui moment...acelea le păstrez pentru mine.

Pe drumul de întoarcere am vizitat Cascada Bigăr, Băile Herculane și am retrăit momentele intense de pe apă. Și am început să planificăm următoarea nebunie. Pentru că...acesta este doar începutul :)

M-am întors la casa, munca și viața mea. Cu încă o lecție învățată. 
V-o spun mai încolo, mă duc să visez la Cheile Nerei.

Ping Pong, cald-rece, alb-negru

Se pare că, oricât aș încerca, totul trebuie să fie extremist în viața mea. Echilibrul acela pe care îl visez sau normalitatea la care aspir sunt tot mai greu de pus în practică. Nu mă plâng. În fiecare zi reușesc să mă imunizez puțin câte puțin vis a vis de emoțiile ce ne fac vulnerabili.
Dar...mă întreb: oare într-acolo trebuie să mă îndrept?
Ciudat, fascinant, interesant mi se pare următorul aspect (vă recomand să îl incercați și voi acasă): dacă încerc o analiză la rece cu argumente logice (eu cu mine) reușesc să mă detașez și să înțeleg/tolerez aproape orice. Dacă mă las pradă impulsului de moment, dacă "gândesc" profund și caut interpretări emoționale...se duce totul naibii.
Problema mea este că sunt un om foarte pasional. Trăiesc aproape totul mult mai intens decât este cazul, chiar și atunci când nu este cazul. Și nu știu să trăiesc puțin. Ori tot, ori nimic.
Îmi doresc să intru într-un proces de reeducare. Chiar și acum, în mintea mea, îmi setez niște condiții alb-negre. "Cristina, ori așa, ori așa, cale de mijloc nu există"
Este adevărat că, de cele mai multe ori, cea mai simplă explicație e și cea mai adevărată. De cele mai multe ori lucrurile sunt limpezi și noi alegem să le complicăm. Atunci când VREM să vedem CEVA-ul care există doar în mintea noastră. Ceva-ul bun sau ceva-ul rău. Care bun și care rău?
Uite, aici încep să mă enervez. Pentru că interpretarea pozitivului sau/și a negativului nu este posibilă fară implicațiile emoționale. Este bine/rău pentru că așa spune lumea sau pentru că așa simt? În ambele cazuri nu sunt de acord.
Și știu că îmi voi petrece o bună perioadă de timp încercând să-mi potolesc extremismul. De obicei războaiele astea psihologice purtate cu mine sunt cele mai dure.
Iar, în cazul de față...nici nu știu cine sunt eu.

Game on!