Thoughts and Clouds

Superlativ

2012-01-25T21:10:00.003+02:00

Ti-am mai spus odata ca lumea prin ochii mei e altfel. Ca eu sunt altfel, gandurile mele sunt altfel, bula mea de univers e altfel. Si n-o spuneam drept lauda, o spuneam cu amaraciune....

Ti-am spus ca pentru mine totul sau nimic inseamna infinit de tot si infinit de nimic. Ti-am spus ca nu inseamna nu si da inseamna da, uneori da inseamna nu si uneori nu inseamna da. Tu trebuie sa stii cand e acel uneori.

Ti-am spus ca poti sa ma ai o vesnicie si poti sa ma pierzi o singura data. Ti-am spus ca totul o sa-ti para cliseu dar ca nimic n-o sa fie cliseu. Ti-am spus ca am 366 de reguli si inca le mai scriu.

Ti-am spus cum despic eu firul in o suta de mii si cum gandesc in catralioane de ganduri si idei.

Ti-am spus sa fugi.

Ti-am spus ca nimeni nu-i dator sa ma invete ai zis ca tu poti sa o faci. Ti-am spus ca nu ma astept sa reusesti.

Apoi...am zis ca iti pun raiul in palma. Ca te fac dumnezeul meu si te respir. Ca iubirea mea e ca o injectie de heroina pusa direct sub limba. Ca stiu ce cer dar stiu si ce dau. Iti arat infinitul, il atingi si-ti pare mic iar metafora mea pare stupida. N-o sa vezi niciodata fericirea asa cum stiu eu sa ti-o arat sau sa ti-o dau. Merita sa inveti 633 de reguli si inca sa-ti doresti sa mai fie.

Da...

Apoi, cu o umanitate iesita din comun, o sinceritate extraordinara, o simplitate demna de admirat imi spui:

"Esti prea profunda, nu te-nteleg..."

Totul si nimic

2012-01-16T12:26:00.009+02:00

Eu nu prea stiu sa ma exprim altfel decat in scris... Si din toate lucrurile pe care stiu sa le fac, parca scrisul este bucata cu cel mai mult suflet. Pentru ca mi-am educat mintea sa explodeze doar atunci cand imi astern gandurile.
Am promis ca nu ma cenzurez, ca am sa scriu ce simt, cand simt, cum simt, fara sa tin cont de parerile celorlalti.
Stiti momentele acelea atat de bune, de fericite, de frumoase, incat nu te poti abtine sa nu crezi ca este totul un basm, un vis, poate ca visezi, ii vezi cumva finalul doar ca nu vrei sa-l admiti? Ei bine, asa ma simt si eu in acest moment. Ca si cum mi-ar fi scapat printre degete dramul de euforie, m-as fi regasit pe mine (cea rece si moarta) dar nu ma simt completa.
Odata cu euforia mi-am pierdut abilitatea de a crede, de a simti, de a spera, de a incerca. Dar nici nu sunt trista, nu plang, nu ma doare. Pur si simplu e un vid. Nu e nimic bun dar nu e nici nimic rau. E nimic. Atat!
Cateodata fulgera un gand de a spera, a incerca, a crede, a vedea. Apoi, asemeni fulgerului...dispare precum lumina ce l-a propulsat.

Nu cred in minciuna, dar nici in adevar.
Mi s-a imbolnavit mintea? Am gandit atat de mult incat am ajuns sa imi pierd toate gandurile?

Nu cred in iertare, nu cer sa fiu iertata, nu pot sa iert.
Exista o limita a fiintei umane peste care nu se poate trece? Sau exista pur si simplu un punct asupra caruia nu te mai poti intoarce?

Nu cred in speranta, nu mai sper si nu vreau sa se mai spere.
Daca speranta moare ultima, de unde stim cand a murit de tot? Iar daca printr-un miracol aflu despre moartea ei, ce ramane in jur?

Nu cred in sinceritate, nu vreau sa fiu sincera, nu vad oameni sinceri!
Aveam senzatia ca iubirea, speranta si melancolia sunt ca niste mucuri de tigara, candva fumate. Ramasese sinceritatea, acest argument imbatabil. Dar... este o iluzie.

Nu cred in durere...nu vreau sa o provoc si n-as incerca sa o ating!
Cred ca de fapt suntem vulnerabili atata timp cat mintea noastra e masochista. Durerea nu exista.

Fericire...fericirea? Ce vreti sa va spun? Pot eu sa va iau sinceritatea, frumusetea, speranta, sa va spun ca nu exista fericirea?
Dintr-ale mele cugetari admit cu tarie ca totul este portionat. Primim bucati de viata asemeni feliilor de tort. Optam pentru a ne inbuiba cu egoism pana ajungem la voma.

Si-atunci? Cu cine-as putea sa imi impart voma? Parerile de rau, regretele, iluziile, singuratatea, convingerea ca totul si nimic sunt iluzii ale unei minti bolnave.

Cat despre mine...nu ma luati in seama. E-n firea mea sa ma joc cu oamenii si cu vorbele :)

Voi, cei ce iubiti copiii

2012-01-11T12:54:00.021+02:00

...de ce nu vreti sa ii ajutati? Nu va costa decat un vot pe un site! Nu va cer bani, nu va cer donatii, nu va cer voluntariat, va cer un SINGUR VOT! Nu este o campanie ascunsa, nu promovez interesele nimanui, pur si simplu CRED intr-un proiect (SINGURUL de altfel) care ar putea ajuta copii cu dizabilitati sa fie integrati in societate.

Trebuie sa va marturisesc... mie mi-e teama de copii... in general. Nu sunt un om atat de responsabil incat sa-mi asum relatia cu un om mai mic decat mine, nu pot sa "creez" o fiinta care va fi dependenta de mine pentru tot restul vietii, am un egoism aparte care ma face sa nu-mi doresc sa perpetuez specia. Asadar nu am interactionat prea mult cu copii de-a lungul vietii mele.
In vara ce tocmai a trecut insa, am cunoscut-o pe ... Zuzuca (asa-i spun eu aici pe blog) o fetita minunata care are 6 ani si care din nefericire s-a nascut cu sindromul Down. Nu a fost nimic planificat, nu a fost un eveniment al unei campanii, a fost o pura intamplare. Pentru mine, una extrem de emotionanta si cu o incarcatura sentimentala fantastica. Initial, cand am aflat ca voi cunoaste o fetita ... speciala am fost tare speriata. Credeam ca nu-mi voi putea ascunde tristetea din privire si ca nu voi stii cum sa ma comport cu ea. Mi-era TEAMA! Acesta este cuvantul acum pot sa-l spun...aici...deschis.
In prima jumatate de ora dupa ce am cunoscut-o...desi nu am interactionat de loc cu ea, o priveam pe furis si vedeam cu "toti" ochii o fetita cat se poate de NORMALA! Ma uitam la mamica ei si la taticul ei ca la niste zei supra-umani incercand sa-mi ascund admiratia. In mintea mea se derulau ganduri: "Doamne-Dumnezeule oamenii astia cu rabdare si afectiune traiesc fiecare secunda iar si iar si iar!" ... Nici macar in GAND nu puteam sa ma pun in locul lor.
Apoi...brusc...Zuzuca a venit la mine si mi-a dat mana si m-a pupat si m-a luat in brate. Cu o seninatate pe care poate un alt copil de varsta ei nu ar fi avut-o, cu o afectiune pe care sigur nimeni nu ar putea sa o redea. M-a iubit mult si tare si frumos si sincer pentru ca ASTA stia ea sa faca! Sa iubeasca! Asa au invatat-o parintii ei sa existe: prin iubire! Iubirea este existenta ei, interactiunea ei, lumea ei in care este dependenta de mami si de tati si de sentimente.

Si totusi... intr-o lume plina de iubire, singura in care Zuzuca stie sa existe...intr-o astfel de lume... ea este privita ALTFEL! Ea nu are sanse la o viata normala, ea depinde de acceptarea pe care ceilalti oameni din jur sunt dispusi sa o dea! Ea asteapta o mana intinsa si spera la o sansa corecta cel putin. De fapt, ea nu spera, ci spera parintii ei pentru ea. V-am spus, Zuzuca stie doar sa iubeasca! Parintii ei sunt cei care incearca sa-i construiasca o lume frumoasa fara discriminare, fara suferinta, fara tot ceea vedem zilnic in gri-ul de pretutindeni.

Revenim. DACA EU am putut sa ajung la astfel de sentimente si astfel de concluzii intr-un timp atat de scurt, voi, ceilalti, parintii, sentimentalii, voluntarii, cei ce vreti sa schimbati lumea, cei ce vedeti binele din jur DE CE nu stiti ca exista proiectul "Vreau sa Vorbesc" dedicat copiilor cu sindromul Down?
CENTRUL EUROPEAN pentru DREPURILE COPIILOR cu DIZABILITATI (CEDCD) s-a nascut cu putin timp in urma si a facut deja pentru copii speciali mai mult decat au facut autoritatile in mult-mult timp. Iar acum CEDCD vorbeste in numele parintilor si in numele copiilor care iubesc. Au nevoie de votul nostru, al vostru, al tuturor, pentru asta!

VREAU sa cred ca o sa votati! Aici (link)!

Extreme, dependenta si alte imposibilitati

2012-01-05T14:18:00.008+02:00

Ce ti-e si cu personalitatea asta. Ai senzatia ca poti sa o dresezi? Cred ca sunt de luat in considerare atat de multi factori incat nu se pune problema de ambitie.
Stiati ca un dependent de alcool sau de droguri este subjugat de aceasta dependenta pe viata? Nu se poate sa fi trecut 5 ani, sau 15 ani de la ultimul pahar si sa iti poti controla pornirile. Pentru ca undeva in creierul dependentului (organ defect de altfel) se produce un scurt-circuit " aha, ai cedat" si nu te mai poti opri.
Asa si cu personalitatea... o mascam, o antrenam, o dresam, incercam sa o tinem sub control dar adevarata ei esenta va fi unica si nu o putem modifica niciodata. Nu cred nici macar ca putem aduce imbunatatiri. Cred ca de fapt totul este o masca a unui auto-control bine exersat. Exista oameni capabili sa se controleze si exista oameni slabi, incapabili.
Oamenii acestia din urma, cei incapabili, sunt deseori si cei viciosi.

Dar... ce obtii in urma unui control desavarsit asupra entitatii tale? Sunt capabila sa simt, sa nu simt, sa rad, sa nu rad, sa vad sau sa nu vad, am ajuns sa-mi tratez sufletul ca un fel de computer care raspunde unor comenzi matematice?
Suntem niste forme vii intr-o continua alergare dupa stimulente ale sufletului? Suntem sclavii sentimentelor?
Exista posibilitatea ca in urma unui exercitiu mult prea zelos de a-ti stapani emotiile...sa le ... pierzi pur si simplu?
Pot oare sa devin un om lipsit de emotii, de trairi, sa ma compun din ganduri ? Ori, poate dupa niste ani asimilati am nevoie de stimuli mult mai puternici?
Doamne, uneori imi urasc pragmatismul. Evident, il duc la extreme incercand sa justific pana si un suras.

Despre mine, (pana acum nu am facut decat sa insir aberatii ale unei minti in delir) pot afirma cu certitudine ca ma ma cunosc. Nu exista cale de mijloc. Ma vad cuprinsa de o avalansa de sentimente pe care le voi consuma fara oprire pana la epuizare sau ma vad fiind egalul unei pietre. Pot sa simt totul sau pot sa nu simt nimic. Si oricat de bine as fi invatat sa ma controlez, sa ma subjug, sa ma educ, ma vad cu totul si cu totul incapabila sa CUNOSC acel mic detaliu al trecerii DE la ...o stare la cealalta.

N-am ajuns la nici o concluzie veritabila...va pot spune doar ca eu cred in dependenta, traiesc la extreme si ador provocarile imposibile :)

Perfectiunea mea - nebunia mea

2012-01-04T13:26:00.007+02:00

Sunt un om dificil. Admit. Nu este deloc usor sa convietuiesti cu mine, ba chiar as putea spune ca este o provocare.
Sunt un om tipicar, am foarte multe tabieturi, si sufar de o forma usoara de OBC (obsessive-compulsive-disorder). Asta inseamna ca intotdeauna-intotdeauna am acelasi ritual matinal, asez cartile in aceeasi ordine in biblioteca, imi las lucrurile aliniate pe birou in acelasi mod zi de zi de zi.
Fac curat dar pun intotdeauna toate obiectele exact la locul lor iar daca cineva le schimba ordinea ma deranjeaza...psihic.
In acelasi timp sunt foarte constanta. Daca imi place un fel de mancare il mananc pana nu-l mai suport. Fac fixatii care dureaza o vesnicie si sunt inlocuite numai si numai de alte fixatii. Evident, nici fixatiile vechi nu dispar, pot fi resuscitate la cea mai mica amintire. Pentru ca nu uit. Nu uit niciodata, am o memorie de elefant.

Sunt anumite lucruri pe care sunt convinsa ca doar eu le pot face cel mai bine, intelege cel mai bine, exprima cel mai bine. Nu sunt reticenta la schimbare daca vine din partea mea.
Singurul "univers" in care incerc de fiecare data altceva si sunt cumva "dezordonata" este cel al cuvintelor. Scriu si-mi place sa incerc sa scriu de fiecare data altfel spunand acelasi lucru. De fapt imi place sa ma joc si sa transmit mesaje subliminale asteptand (tacuta in vizuina mea) sa vad cine ar putea vreodata sa le descifreze. Rareori.

Aceasta nebunie este .... perfectiunea mea. Nu ma laud, nici nu ma plang. Nu pot detalia chiar toate tabieturile, convingerile, fixatiile, nu va pot explica cum imi functioneaza mintea...sau de ce sunt asa.
Un lucru e cert: nu am pretentii sa fiu inteleasa sau acceptata. Sunt foarte-foarte putini oameni care au reusit sa cunoasca adevarata fiinta de sub tonele de nebunie.
E adevarat, poate necesita prea multa munca iar rezultatul nu este atat de...spectaculos. Sapi, sapi, sapi, studiezi, studiezi , iar in final ce descoperi? Cine sunt cu adevarat?
Nu va pot spune eu, pentru ca eu sunt narcisista si egoista.
Ce va pot spune e ca prefer ignoranta in locul unei implicari partiale.
Nu poti sa ma cunosti putin, sa ma intelegi partial, sa stii aproximativ cam ce vreau.
Nu mi-e teama de dezamagire, am foarte putine asteptari de la oamenii din jurul meu, in general incerc sa nu-mi fac nici un fel de asteptari si sa iau ca fiind pozitiv tot ceea ce ma inconjoara.
Insa una dintre pretentiile/asteptarile/iluziile/sperantele (sau ce altceva mai intelegeti voi, cititorii, prin "cerinte" de la semeni) mele : in raport cu mine, gandeste profund sau ignora-ma!

Te rog nu ma trata superficial pentru ca am sa inebunesc. Stai de vorba cu un om care are un miliard de ganduri pe secunda si face asta de la nastere, te rog, mai bine ignora-ma decat sa-mi spui un lucru neinsemnat.

Gandesc, deci exist.

2011 spre 2012

2011-12-31T14:43:00.009+02:00

Anul trecut nu am apucat sa-mi pun pe "hartie" gandurile... Erau oricum atat de multe si atat de amestecate incat mai mult m-as fi obosit incercand sa le deslusesc.

Dar, uite-ma, acum, cateva ceasuri ma despart de un 2012 mult-discutat si mi-am respectat toate traditiile mintii mele nevrotice: casa curata, mancare pe saturate, bautura cat sa ne veselim, gandurile asezate, planuri pentru diseara dar si pentru la anul.

Ce-am vrut de la 2011...s-a cam intamplat. Am intrat in anul ce tocmai trece confuza si destul de irascibila. Cand am inceput sa ma incred in mine, in ce vreau, in ce stiu, in ce pot...lucrurile au devenit limpezi.

Acum, pentru prima oara in viata mea, nu ma mai sperie viitorul. Nu sunt euforica (am mai spus asta) dar sunt "precisa" (ca marmota din reclama) .

Am invatat ca TOATE dorintele ni se implinesc, doar ca nu prea stim noi ce sa ne dorim. De cate ori am trecut printr-un moment urat (au cam fost si din astea) am invatat sa-mi constientizez vina, sa-mi admit in primul rand greseala MEA si sa imi asum consecintele. Cea mai importanta decizie a lui 2011 a fost sa fiu sincera, in tot, in toate, indiferent ce. Sa nu mai fac implozii, sa ma iubesc pe mine, sa nu accept aproape nici un compromis si sa admit ca uneori narcisismul e bun.

Nu cred in perfectiune dar asta nu inseamna ca nu pot sa construiesc perfectiunea momentului.

In 2012 imi propun sa invat sa CRED. Asta-mi cam lipseste in momentul de fata :)

Am renuntat la fumat, asadar in 2012 vreau sa "plesnesc de sanatate", sa invat sa fac galop (cu calul - si sa stapanesc situatia) , sa termin cu bine scoala, sa-mi mearga la fel de bine la job, sa cunosc oameni multi si frumosi, iar daca toate dorintele se implinesc la finele lui 2012 as vrea sa am un cal (sau o iapa) ...

Suna bine nu?

Mi-am dat seama ca sunt caracterizata aproape total de cuvintele "eu vreau". Nu prea am exemple de data in care "eu vreau-ul" sa nu se conformeze... E o afirmatie destul de orgolioasa insa pentru mine aceste "dorinte" sunt de fapt ca niste obstacole intr-o cursa de calarie pe care TREBUIE sa le sar si nu oricum: frumos, elegant, intr-un timp perfect. Pe scurt ; eu vreau-ul pentru mine inseamna evolutie.

Va doresc un 2012 in care sa VRETI !

Iarasi Craciunul

2011-12-21T13:41:00.020+02:00

Mai oameni buni, mi-am propus sa spun si eu cateva cuvinte, cu si despre Craciun, asa cum v-am obisnuit an de an. Macar sa va spun daca sunt in "spiritul" sau nu sunt in..."spiritul" .
Dar, (ca tot nu-i bine a incepe cu dar, inafara de sezonul cand "dar"-ul e faimos) mi-au trecut prin...minte, maini si taste atat de multi reni, mosi, oameni de zapada, brazi, cadouri, fericiri, bucurii, suflete si magie ... incat alte mele (proprii si personale) zau daca le pot mentiona intr-un ALTFEL de mod.
M-am straduit sa fiu originala si sa "zic din condei" de fiecare data altfel sa nu ma repet sa pun magiile cu renii si mosii cu brazii sau zapezile cu spiridusii...combinatii si amestecuri care mai de care mai ciudate... E bine! La finalul fiecarei zile zambesc totusi. Ceea ce pentru mine e... WOW!
Se apropie de noi, cu pasi repezi, inca un Craciun... N-am cum sa fiu generoasa in sentimente pentru ca (nici anul acesta) nu ajung acasa, la ai mei, acolo unde sarmalele miros a fericire si bradul (ecologic) ne strange pe toti in jurul lui. Ori, daca n-ajung la ai mei, parca nu e Craciun. Sa nu se simta jigniti nici Craciunul, nici ceilalti oameni dragi, dar asa functionez eu si mintea mea neascultatoare...
Ca vorbe venite din suflet va voi spune urmatoarele: desi nu sunt nerabdatoare, sunt multumita ; desi nu sunt extaziata, sunt impacata ; desi sunt obosita, sunt fericita ; desi muncesc mult , o fac cu drag ; desi stau acasa (in Bucu), stau totusi in familie , desi nu simt magie, simt iubire, desi nu ma simt mai batrana, ma simt mai inteleapta, desi nu mai sunt un copil, ma simt ca un copil si-am sa-l astept pe Mosul desi nu prea mai cred in el :)
Asadar, ca o concluzie, imi lipsesc luminitele si magia si efervescenta rudolfiana, insa ma simt mult mai bine conturata, ca om cu personalitate, puternic, care daca vrea sa...doarma, doarme :) Si care...zambeste mult mai mult desi nu se lauda c-o face :)

Va doresc un altfel de Craciun, ca sa vedezi si voi ca "altfel" e bine!

Despre rai si iad

2011-12-14T17:48:00.004+02:00

Cand eram mica...credeam ca daca vorbesc urat, spun prostii, fur, sau ma bat cu sora-mea o sa "merg in iad".
Problema mea era de fapt ca atunci cand faci un lucru urat de care crezi ca stii "doar tu" , te vede Dumnezeu si o sa-ti ceara socoteala...in viata de apoi.
Ma intrebam adesea despre "Cine altcineva" ne vede cand facem lucruri rele?

Am invatat apoi despre CONSTIINTA!

Putem sa evadam oriunde, putem sa stam in cel mai ascuns colt de suflet dar nu putem sa ne ascundem de propria constiinta....
Ori, umanitatea presupune (asta mi se pare mie necesar) un dram de constiinta.

Iar din acest motiv, mi-am promis sa nu mint niciodata.

Si-am inceput cu mine.
Pe mine n-am sa ma mint niciodata, de mine n-a sa ma ascund niciodata

13 ceasuri rele

2011-12-13T14:23:00.004+02:00

Se spune ca marti sunt 3 ceasuri rele. Toate odata sau fiecare separat.
(Nu luati in seama jocurile de cuvinte pe care nu le intelegeti. Sunt prea destepte)

Nu sunt eu superstitioasa, dar de cate ori imi aduc aminte de astfel de zicale...parca se si implinesc. Astazi, mi-am adus aminte. Apoi am realizat ca e si 13.
Am si-un motan negru acasa, dar el e motivul pentru care nu cred in superstitii.

Insa pana acum nu-mi place deloc ziua de azi! Ceasurile nu sunt chiar rele, insa sunt acre. 13 nu aduce ghinion, insa miroase a tristete.
Si oricat de mult incerc sa-mi lipesc cu banda adeziva colturile gurii de urechi, sa fiu zen, sa rad cel mai mult din lume chiar daca nu-mi sunt intelese glumele...cand imi vad ochii pe un site de stiri ca niste imbecili au ucis un tigru pentru ca erau prea dobitoci sa-l tranchilizeze...mi se face o sila de tarisoara asta...
Apoi mai primesc inca vreo doua-trei vesti proaste, despre care nu va spui' da' tre' sa ma credeti pe cuvant.
Stau ascunsa-n laptopul meu cu crocodilu' din ou kinder si tot incerc sa vad culori mai multe si mai bune....

Ori...ziua inca nu s-a dus :(

D'ale prostiei

2011-12-09T13:25:00.006+02:00

M-am prins cam cum sta treaba cu prostia si cu riscul de-a supara pe unii sau altii, o voi spune: prostii exista pentru ca noi ii incurajam si ii sustinem!
Iar cand zic noi, ma refer implicit si la mine :) cum altfel?

Ieri, m-a sunat o domnisoara de la Reiffeisen, sau cel putin asa am inteles eu, in febra muncii. Am rugat-o sa ma sune azi, pentru ca nu aveam timp nici sa respir.
A fost foarte ferma, a reveni azi, exact la ora solictata de mine. Bon, pana aici totul "in regula"(retineti "in regula", pentru ca eu l-am auzit de cel putin 100 de ori in 10 minute).
Desi imi amintea de naratoarea de la "teleenciclopedia" facand sex cu "masina de spalat traieste mai mult cu calgon" am hotarat totusi sa ii ascult poezia, asta din respect pentru perioada mea de telemarketing. Ah, si pentru ca aveam senzatia ca daca ii intrerup poezia/discursul, o pun in ceata totala ; ramanea cu cate un "aaaaaaaaaaaaaaaaaaaa" si vreo 5 balbe de cate ori ii puneam o intrebare...
Dupa o luuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuungaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa conversatie greoaie pe care m-am straduit din toti neuronii sa o pricep...am dedus ca vrea sa-mi vanda "promotional, special si in exclusivitate" o asigurare de viata. Asta ar fi fost o situatie convenabila pentru ea daca ar fi nimerit sa vorbeasca cu cineva strain de promotii, publicitate, telemarketing sau VANZARI in toata splendoarea lor.
Surprinzator dar "promotia" mi-a suras pentru ca era la un pret decent si na...m-am gandit, acum ca nu mai fumez, ce-ar fi daca mi-as asigura viata in caz de accident rutier :))) Am zis ca-i cumpar produsul, dar am rugat-o sa-mi trimita "termenii si conditiile" prin email inainte sa-mi dau acordul final...
O nebunie! Am bagat-o total in ceata! Nu intelegea cum de "nu ii dau acordul la telefon ca mai apoi sa primesc prin posta contractul" pentru ca "cu siguranta nu voi avea nici o obiectie atunci cand primesc contractul prin posta", deoarece "am sa regasesc in contract, atunci cand vine prin posta, toate detaliile mentionate de ea la telefon".

Domnisoara, i-am spus eu, ca sa fiu MAI EXPLICITA: NU IMI DAU ACORDUL FINAL pana nu citesc termenii si conditiile din CONTRACTUL PRIMIT PE EMAIL!

Dezamagita, mi-a cerut adresa de email.
Si....nu am primit inca nici un contract :)

Ca...as fi cumparat...pe bune :)

Uite asa sustin eu prostii! Pentru ca ... daca as suna la banca si i-as face reclamatie, as lasa o persoana fara job de sarbatori. Si mi-e mila. Si nu sun. Dar ea, din pacate, o sa mai sune. La fel de proasta, la fel de balbaita, la fel de neprofesionista...

Echilibru si inca ceva

2011-12-07T10:35:00.009+02:00

Am avut o noua revelatie despre echilibrul vietii, de fapt despre balanta vietii care se echilibreaza mai devreme sau mai tarziu...
Propovaduiam spirala existentiala si faptul ca ne invartim intr-un cerc pervers pana invatam atat de bine traseul incat ori ne oprim ori il schimbam. De cate ori vorbeam despre acest lucru o faceam constienta si increzatoare in experientele mele trecute, insa aceasta noua revelatie mi-a dat de gandit...

Din pacate...prea putini ajung atat de constienti incat sa VADA si sa SIMTA altceva decat rutina si monotonia unui trai deja impregnat genetic.
Eu, de cand ma stiu, am vrut parca sa contrazic orice teorie s-ar fi emis despre mine. Mai intai am vrut sa-mi contrazic parintii si sa le impun ca orice predictii ar vrea sa faca in ceea ce ma priveste s-ar insela. Am trait o copilarie si o adolescena alergand intre polii imaginari ai mintii mele... Daca eu credeam ca sunt privita ca un copil cuminte deveneam brusc opusul total. Sau desteapta, sau proasta, sau matura sau imatura, sau credula, sau jucausa...
Apoi am devenit atata de imprevizibila incat nici macar eu nu-mi ghiceam urmatoarele miscari.
Astazi, incerc sa ma scot putin din context, sa nu tin seama doar de mine si sa las unele lucruri in seama universului.
Anumite zicale nu exista doar de dragul metaforei: "timpul le rezolva pe toate" , "nimic nu este intamplator", "viata echilibreaza mereu balanta", "toate la momentul potrivit" si asa mai departe. Nu putem controla totul, iar pentr mine aceasta afirmatie este inca in fasa, asadar, va rog sa-mi admirati determinarea :)

Am trait "rezolvarile timpului" si cred in ele, am vazut cu "balanta s-a echilibrat" si m-am minunat, ramane sa experimentez "momentul potrivit" si sa constientizez sufleteste ca "nimic nu este intamplator"...

Iar...cand o voi face...am sa strig in gura mare, ca de obicei.

Tot-tot!

2011-12-05T14:19:00.008+02:00

Ma ambitionez sa numar pana la 11 (cel putin) de fiecare data cand simt nevoia sa cedez primului impuls. Am auzit/citit eu pe undeva c-asa ar fi bine :) Cu atat mai mult cu cat sunt un mic vulcan a carui lava e si veninoasa nu doar incinsa :)
Dar cand stiu ca stiu si stiu ce stiu ? Chiar si atunci!
Aproape de fiecare data cand mi-am ascultat instinctul acesta m-a indrumat corect. Doar ca mi-e lene sa-l "Activez". Si de fiecare data (fara exceptie) instinctul meu a avut dreptate sa ma avertizeze/atentioneze despre oamenii din jurul meu. O prima impresie nu a suferit mari modificari, indiferent daca era o prima impresie buna sau rea :) Pentru ca pot!
N-am chef sa filosofez sau sa spun lucruri multe acum. Ma bucur de cateva propozitii pe care doar eu le inteleg.
Asadar nu va asteptati la normalitate sau logica. Dar fiti cu ochii in patru :) pentru ca sunt mai imprevizibila decat vremea. Si tot eu stiu sa transform acest lucru intr-un atuu.
din nou...pentru ca pot!

P.S. m-a intrebat cineva mai demult care este cuvantul meu preferat... Cuvantul meu preferat este: CUVANT. Curata nebunie nu-i asa?

O data ...sau odata?

2011-12-02T12:59:00.014+02:00

Ce-mi placeau primaverile cu snur de martisor la maini...cu dorinte care ma tineau in suspans un an de zile iar apoi cand deveau realitate credeam si credeam si credeam mult in ele....

Ce-mi placeau diminetile luuuuuuungi cu treziri lente si zeci de imbratisari si cuvinte...lenese, somnoroase, mirosind a puf de perna si "a somnic"...

Ce-mi placea lumea cu piedestale in care ORIUNDE calcam eram sigura ca nu-mi voi fractura glezna...eram acolo sus, sus, sus...

Ce-mi placeau zurgalaii sau luminitele care anuntau Craciunul...

Imi placea tot craciunul, fiecare zi cu ger, fiecare fulg de nea, fiecare stea ascunsa intre zeci de nori...

cand toate ideile mele erau frumoase
toate cuvintele mele erau mari
toate dorintele mele erau realizabile
toate tresaririle mele erau importante

Ale mele toate erau odata: tabieturi matinale, plimbari in parc, role, patine, pictura, perne de plus, betisoare parfumate, lumanari, sampanie, branza, teatru.....

Ce-mi placea lumea pe care credeam ca pot sa o construiesc... Ce-mi mai placea muzica fiecarei stari de spirit...

Ce-mi mai placeau lungile discutii, filosofari, povestioare, statul degeaba la telefon...excursiile pe nepusa masa, picnicuri in parc, surprize uracioase...

Ce-mi mai placea atentia :) E corect spus asa. Intotdeauna mi-a placut sa fiu pe PRIMUL loc, eu prima! Si eu O SINGURA DATA :)

acum...nu-mi mai place nimic...

nu, nimic :) vid , daca vreti :) sau cenusa?

pro sau contra?

2011-11-28T13:36:00.008+02:00

Un subiect destul de controversat in ultimul timp (de fapt in ultimii zeci de ani, dar, eu vorbesc despre facebook, in ultimele cateva luni) : avortul...
Ok, nu sunt in cunostinta de cauza, dar am dreptul sa-mi spun si eu parerea nu-i asa?

Se promoveaza cateva filmulete si imagini chiar (mie mi se par groaznice)..., in care se spune "nu avortului" pentru ca...uite ce se intampla de fapt... (vezi Doamne, vor sa informeze "mamicile")

Hai sa fim sinceri? Cum altfel :) Exista cateva subiecte delicate despre care nimeni nu vorbeste de teama prejudecatilor celorlalti. Mie nu mi-e teama de prejudecati...ghinion!
Ce ati prefera? Sa aduceti un copil pe lume, intr-o lume urata, saraca, murdara, corupta, fara sa fiti pregatiti pentru asta?
Chiar zilele trecute am vazut o campanie (tare misto, daca ma intrebati pe mine) despre "un copil dorit e un copil fericit - folositi metode contraceptive!" As putea sa scriu inca 200 de pagini cu motive COERENTE si REALE pentru care trebuie sa folosim contraceptive si sa facem copii DE COMUN ACORD (ma refer la cuplul creator :p) atunci cand suntem pregatiti, etc, etc....dar voi fi acuzata ca sunt impotriva procreatiei... Asa este, nu ma incanta cu nimic idea de perpetuare a speciei, dar asta e o alta poveste si-o vom dezbate alta data (promit).

Acum vorbim despre cazurile (stupide si nefericite) in care apare..."miracolul" vietii, pe nepusa masa, fara sa existe un plan sau o sustinere financiara. De cele mai multe ori asa se intampla... Ori nu s-au protejat, ori sunt prea tineri, ori amandoua...ori prostanaci...
Ei bine, in aceste situatii facem propaganda pro viata catre tanara mamica?DE CE? Vreau un motiv bun, altul decat "e crima". Pentru ca argumentul "e crima" pot sa-l aplic pentru orice forma de viata, ORICARE dintre celulele VII din discutie, aici chiar si firele de par pe care le smulgem cu ceara in sesiunile de epilare. Nu, nu sunt insensibila, doar ca nu cred ca e cazul sa ne pripim cu acuzatiile de crima.

Sa fim seriosi, sa cugetam nitel, sa cautam sa ne folosim dramul de inteligenta cu care am fost inzestrati si sa dam ocazia unei decizii fara prejudecati: fiecare femeie poate sa decida CE isi doreste intr-o asemenea situatie!
Repet, ma inclin in fata campaniei realizata de farmacia.... (imi scapa numele) : "un copil dorit e un copil fericit" , iar eu as adauga: "si e plina lumea de nefericiti faimosi!"

eco

2011-11-21T10:50:00.004+02:00

Cu mine...e mai greu pana ma pornesti, sau pana ma pornesc...apoi (dooh!) extremismul ce-mi curge prin vene isi face singur treaba.
Asa si cu apucaturile eco friendly, healthy, din ultimul timp.... Mai greu a fost pana am racit si am ajuns in halul in care sa nu-mi pot aprinde o tigara... Apoi m-am luptat cu boala, o zi, doua , trei, 5... apoi a trecut o saptamana iar eu nu fumasem deloc....
Hmmm ce bine suna! Acum sunt bantuita de tot felul de porniri detoxifiante! Ma spal pe dinti de 5 ori pe zi, vezi Doamne cata nicotina am acumulat in cei...multi...ani de fumat?!?
Dar daca tot nu mai fumez...cum ar fi sa ma apuc sa fac miscare...sa-mi detoxific plamanii? Pai si daca fac miscare, nu mai bine o fac profesionist?
Gata, imi pasa TOT ce mananc, tot ce BEAU, natural, organic, etc... Hai sa nu mai beau nici macar cafea, hai sa caut surse de vitamine...
everything is holistic now....
Sunt un om chibzuit...in rest, chiar imi fac datoria, sunt si ecologista (atat cat trebuie, atat cat pot), imi pasa de planeta asta dar fanatica n-am ajuns inca...

Pana sa ma las de fumat...

nasol...

2011-11-15T15:12:00.010+02:00

am racit...
Pariasem cu mine ca anul acesta nu ma prinde nici o epidemie...M-am indopat cu echinacea, m-am infofolit cu 7 cojoace si 3 caciuli...degeaba!
Si cand pierzi un pariu cu tine insati e foarte agasant!

Am uitat ce inseamna sa bolesti, sa-ti simti capul greu, nasul curgand non-stop...ce mai...tot tacamul unei raceli grandioase si deloc gratioase...
Si, cum scorpia nu se dezice, imaginati-va ce inseamna sa ai o scorpie beteaga...acasa :) Care musca si inteapa :) intrebati-l pe Costin , hahaha!
Rasul e virtual desigur pentru ca in realitate sunt un mic monstrulet si ma auto-detest! Nu-mi mai simt gandurile in cap si Doamne, cata nevoie am sa scriu acum!
Obosesc mai ceva ca o bunicuta de 90 de ani si, bineinteles, e enervant sa nu-ti stapanesti propriile maini si picioare...
N-am mai fumat o tigara decenta de vineri...de fapt am fumat sambata dar m-a ars atat de tare pe piept incat ma gandeam ca e aghiasma sau tamaie, iar eu, fata aia mica, cucuveaua din Exorcistul.
Poate reusesc sa renunt de tot la viciul asta... poate...

Vroiam sa mai spun cate ceva, dar mi-am pierdut sirul ideilor (si asta e unul dintre efecte), asa ca...
raman in bula mea de plastic, eu si fanteziile mele bolnave :)

Cu umbrela

2011-11-10T10:04:00.003+02:00

Au inceput ploile in Bucuresti....
Iar eu am cea mai mare umbrela de ploaie :) Aproape cat o umbrela de plaja.
Am parcurs minunatul drum de acasa, la birou, scrijelind peretii cladirilor si geamurile masinilor parcate pe trotuare...
Pana la un punct eram atat de morocanoasa chinuindu-ma sa nu ma ia vantul pe sus incat nici n-am observat privirile mirate si chiar invidioase ale trecatorilor...
apoi am auzit : "uite asta umbrela!"
Si-am zambit...stiam ca nu se vede de sub imensa mea cupola :)

Apoi mi-au venit gandurile veninoase si-mi inchipuiam o umbrela cu tepi care chiar sa-mi protejeze traseul de cei ce nu se dau la o parte desi te vad facand eforturi grave sa-ti stapanesti...umbrela :)
si un mesaj bine tiparit: "what the fuck are you looking at? YES, I like BIG things!"

De moment

2011-11-08T18:20:00.007+02:00

Cred eu, ca de fapt, ne scaldam intr-o confuzie totala cu rare momente de luciditate...
E de fapt norocul chiorului ca uneori luam decizii bune...
Pur si simplu mergem pe "franghie" dar avem un drum spiralat...c-asa e in viata, dificil...
Atunci, ori suntem fumati, ori talentati, ori orbi si curajosi...

E oarecum normal sa fim asa, ca nu suntem roboti. Doar ca uneori imi doresc sa fim nitel mai previzibili. Si altii cu mine si eu cu altii...

Incep o perioada de suferinta cerebrala pentru ca e prima data cand imi stapanesc pornirile perfectioniste si meticuloase...

sa-mi tineti pumnii :)

P.S. si, da, sa va obisnuiti cu vorbe mai putine si mai dese :)

Ce-mi doresc eu de ziua mea?

2011-10-31T10:19:00.008+02:00

Initial am zis ca nu-mi doresc nimic, nu vreau cadouri, nu vreau surprize, vreau ca oamenii din jurul meu sa-mi ramana alaturi si sa fim toti sanatosi... optimist nu?

Booon, m-am razgandit, am intors-o pe toate partile, am gandit-o si razgandit-o incercand sa o pun frumos astfel incat sa transmit EXACT CEEA ce imi doresc.

Dar, pentru ca scorpiuta inainteaza in varsta si nu mai are timp de bla-bla-uri frumos impachetate, voi trece direct la subiect mizand pe faptul ca oamenii care-mi citesc blogul sunt oameni carora le sunt cat de cat simpatica si care pricep cum "bat eu saua".

IMI DORESC, chiar imi doresc sa ajut cu donatii un adapost de CAI abandonati. Asta e ceea ce imi doresc eu din tot sufletul si asta e singurul lucru care m-ar face fericita!
Stiu ca nu e politicos sa-mi cer cadourile in avans (asta daca exista cadouri :P) insa scopul scuza mijloacele nu-i asa? Iar scopul meu este sa ajut aceste animale pe care le ador!
Oamenilor care au de gand sa-mi cumpere diverse cadouri sau pur si simplu cei ce vor sa participe la planul meu, le cer sa NU IMI CUMPERE MIE personal nimic! Sa ma ajute sa-mi implinesc aceasta dorinta, sa transform banutii de cadouri (suma este total irelevanta) intr-o donatie pentru a ajuta adapostul Tei-Toboc cu ceva, simbolic :)

Nu este INCA o campanie pro animale, nu vreau sa urlu in gura mare pe facebook, sa strang fonduri sau sa apelez la sentimentele iubitorilor de animale... Asta este pentru MINE si pentru oamenii care ma plac si carora le pasa ce-mi doresc eu.

Asadar... planuiesc inca o vizita la adapost...cat mai curand (posibil in weekendul 4-6 noiembrie). Cei ce vor sa ma insoteasca sunt mai mult decat bineveniti. In felul acesta veti vedea cat de frumos e locul si cat suflet se pune in munca cu nobilele animale ce si-au gasit adapostul acolo.

Puteti sa vedeti site-ul aici, poze cu calutii si detalii despre programele lor de recuperare.
Dar, daca doriti sa "cedati santajului meu sentimental" , astept opinii,sfaturi,cadouri, donatii :)

Va multumesc pentru toate urarile frumoase si pentru faptul ca doar datorita oamenilor din viata mea sunt astazi EU :)

Tot ganduri

2011-10-19T12:38:00.010+03:00

Poate, de fapt spun aceeasi chestie, iar si iar folosind alte cuvinte, dar sincer...nu-mi pasa pentru ca si asta e un exercitiu bun in meseria mea :) O provocare chiar.
In fine, o noua adunatura de ganduri despre mine aproape de 27 de ani :P (va spun mai incolo ce vreau de ziua mea)
Sunt foarte constienta ca mi-am schimbat sau imbunatatit conceptiile si perceptiile in fiecare an, cel putin in ultimii 10... N-am regresat nici macar o secunda.
Acum sunt in etapa de copilul meu rasfatat, anume: imi permit sa fac, sa spun, sa gandesc, sa ma exprim in orice fel simt...n-am nici un fel de control asupra mea si ma bucur de o libertate deplina. Am voie sa ma gandesc si razgandesc de 100 de ori, nu trebuie sa fiu hotarata sau categorica...
Am voie sa fac tot ce-mi place, cand si cum imi place :) E o revolutie in capsorul meu pana acum destul de hitlerist si organizat, suferind de OCD (in sensul acesta:The phrase "obsessive–compulsive" has become part of the English lexicon, and is often used in an informal or caricatured manner to describe someone who is excessively meticulous, perfectionistic, absorbed, or otherwise fixated). Dar imi place :)
Dar acum copchilu' rasfatat nu vrea altceva decat sa doarma si sa manance. N-are chef sa-si scoata nasu' afara din casa pentru nimic in lume. Este usor antisocial dar nu din rautate ci din lene.
Rateaza orice iesire la film, in club, la spectacole si evenimente si nu si-a mai vazut prietenii de un car de ani. Copilului nu-i pasa ca trece timpul si se stramba cand ii ceri sa sacrifice chiar si o ora de somn...
Am cumva impresia ca nu fac "destul chestii" si invidiez magicienii care reusesc sa se imparta in 1000 de locuri si sa faca 100 de lucruri.
Nu sunt deloc nemultumita de ritmul meu de viata prezent dar as fi curioasa sa aflu cateva secrete despre cum sa-ti imparti timpul intre casa, job, barbat, cum fac mai utile cele 4-5 ore pana sa vina mosul Ene?
Ma simt de parca as fi un urs care a intrat in hibernare si mi-e teama sa nu intru in monotonie. Si-apoi iarasi vine lenea si-mi spune "trruuuussssstttt in meeeeeee, jusssssstttt in meeeee!"
Unde mai pui ca "downloadez" ganduri aci pe blog si am impresia ca mi-am descarcat sufletul si toate pietrele din minte. Apoi, chiar sunt otravita de microbul facebook unde iar am impresia ca sunt intr-o conversatie live cu toti amicii si toti prietenii...

Mda... cam asta e cu copilu, face ce vrea, cand vrea, ma bazez ca o sa ma anunte cand se schimba treaba :) Apoi ma urnesc spre a da telefoane sa-mi revad oamenii de care mi-e un dor coplesitor :) Si incepe sezonul cu vin fiert si povesti la gura sobei :)
delicios!

Cai si femei sau femei si cai

2011-10-13T17:52:00.006+03:00

Am asteptat tare mult sa scriu acest articol, cred ca l-am construit putin cate putin in subconstientul meu adunand informatii comportamentale despre…femei si mai apoi am fost ajutata sa inteleg “cum gandesc” caii.

Pentru mine n-ar exista oameni fara sa existe cai si este un subiect atat de indragit incat va invit sa faceti un exercitiu de citit printre randuri (cand folosesc metafore) si de cules bucati de suflet din fiecare cuvant.

Nu sunt eu personajul principal (ca de obicei) ci este… FEMEIA. Si tot un personaj principal este calul, IAPA Salbatica (pentru ca sinonimul cuvantului libertate este iapa/cal).
Impletesc din cuvinte o singura fiinta: femeia salbatica sau iapa umana care la interactiunea cu “stapanul” are aceleasi reactii chiar daca situatiile sunt diferite.

Am aflat ca exista o metoda de imblanzire a iepei salbatice care se numeste “natural horsmanship" si consta in a face iapa sa vina la tine, sa o faci sa cedeze prima in favoarea ta... totul prin stare de spirit, niciodata prin lupta. Concret, prinzi iapa prin orice mijloace, o bagi intr-un tarc si stai acolo cu ea pana cand se apropie de tine... Din acel moment este iapa TA si poti face APROAPE orice cu ea...
Daca va ganditi acum la paralela cu femeia suna erotic nu? Este ideal sa vina FEMEIA la tine si tu sa o convingi sa cedeze crezand ca-i esti superior prin inteligenta. Va asigur ca o femeie nu este complexata de un barbat mai inteligent si ca va “ceda” convinsa prin starea de spirit. Pornind de la aceasta premisa iti poate apartine 100% si poti face APROAPE orice cu ea!?

Acest “aproape orice” merge destul de departe si nu este greu sa vedem similitudinile:
Indienii prindeau iapa salbatica, o carau intr-o mlastina si acolo o incalecau... iapa se lupta sa iasa din mlastina cu calaretul in spate si dupa un timp obosea si nu mai lupta... atunci calaretul o indrepta catre locul potrivit sa iasa din mlastina, o descaleca si ii dadea drumul... iapa devenea prietena lui...
A se intelege ca in cazul femeii salbatice o cucerire de acest tip daca este facuta corect (o indrepti spre calea cea mai usoara dupa ce o lasi prin metodele ei sa realizeze singura ca a gresit) nu inseamna altceva decat ca i-ai fost aproape la greu si ca ati trecut prin foc impreuna.

In Rusia exista o rasa de cai care avea un singur stapan. Proprietarii luau manzul (iapa) la cateva luni de langa mama, o bagau intr-o groapa sau o legau intr-un loc fix unde doar viitorul stapan ii ducea mancare si apa... Restul celor care treceau pe langa iapa o loveau cu pietre sau bete... Dupa cateva zile, saptamani sau luni de asemenea tratament, nimeni nu se mai putea apropia de acesta iapa, inafara de stapan... Erau prieteni pe viata... daca stapanul murea, murea si iapa de foame...
In cazul femeii salbatice fidelitatea pe viata este posibila si fara un astfel de compromis insa e important de stiut ca nu e nevoie de lovituri cu pietre pentru ca aceasta sa aleaga singura izolarea de lume si devotamentul abosolut. Este posibil!

Evident exista metoda cea mai simpla si eficienta (implementata genetic) prin care femeia salbatica simte capacitatea “stapanului” de a-i oferi o familie, un camin, o stabilitate, o continuitate a confortului intim.
Iar cazul iepei metoda implica din nou hrana, adapost si suflet: Daca vrei sa te imprietenesti cu o iapa, cea mai simpla metoda este mancarea, caii sunt pofticiosi si cu un morcov ii poti face sa faca orice vrei. Uneori te cauta prin buzunare, trag de haine si nu mai pleaca de langa tine... tocmai pentru ca simt in buzunarul tau un mar sau ceva ce-i place... Este o modalitate comuna de a imblanzii o "iapa salbatica”.

Dar ce se intampla in cazul in care pana la un punct am aplicat/trait totul perfect si din naivitate procesul o ia pe o cale gresita?
Imblanzirea si convietuirea se deruleaza dar armonia se stinge atunci cand…situatia devine violenta sau dureroasa…
Tehnica nepotrivita este cea cu forta... practic nu suntem la egalitate de forte, daca, iapa ar sti cata forta are ne-ar darama cu totul (ne-ar distruge), dar ea nu stie si mai are un dezavantaj… ne vede mai mari decat suntem (avantaj pentru noi)... Tehnic, noi avem mijloacele de a o supune fizic prin forta, dar daca dai gres cu forta iapa se intoarce impotriva ta...
QED! Nu suntem la egalitate de forte! Femeia salbatica supusa isi vede “stapanul” pe un piedestal imaginar iar daca acesta da gres brusc totul i se poate intoarce impotriva lui! Si nu cred ca exista cale de intoarcere pentru ca asta ar insemna sa REderulam tot procesul mentionat mai sus cu blandete, cu suflet si cu inteligenta…

Iapa simte diferente intre mangaiere si lovitura... In primul rand iapa se mangaie cu "lovituri usoare si repetate", pe gat, crupa (fund) sau oriunde crezi de cuviinta tu ca si proprietar sau calaret. DAR... loviturile de mangaiere pot fi si mai puternice... Caii, de obicei sesizeaza, simt diferenta intre o lovitura data cu placere (mangaierea) si o lovitura data cu ura (bataia) chiar daca lovitura data cu placere este mai TARE decat lovitura data cu ura.
In cazul femeii nu vorbim de lovituri, vorbim de … comportament in sine: complimente, adevaruri, respect cuvenit sau respect mieros, scuze reale sau inventate. Ce mai, vorbim de acel al-6-lea simt cu care suntem inzestrate si care poate fi dovedit si stiintific…

Un alt caz concret: Un cal depus prin tehnica de calaretul lui... un cal foarte puternic care lovea, musca si nu statea locului niciodata... dupa 6 luni de antrenament cu el, calul nu mai mergea niciodata cu alt calaret (inafara de cel initial), sau mergea fortat. Odata si-a muscat stapanul ... De ce ? Pentru ca NU era calare pe el ci era calare pe alt cal... (deci si caii sunt gelosi)...
Nu mai concluzionam efectele infidelitatii in cazul unei “femei salbatice” :) Dar mentionam ca vor fi intotdeauna “neconventionale” (ca sa fiu poeta) si ca se prea poate sa lase rani permanente…

Concluzia mea finala? O iapa – femeie are nevoie de bunatate, sentiment, corectitudine si fermitate. Toate avantajele pe care crezi ca le-ai castigat intr-un proces de “imblanzire” se pot pierde daca nu urmezi un traseu precis. Iar ca sa urmezi “traseul corect” e nevoie de “stare de spirit” , adica fara ocolisuri sa iti arati adevarata fata.
Te dezbraci de orice masca, ramai OMUL si poti sa “domesticesti un animal salbatic” chiar si fara voia acestuia.

Dar cum nu toti oamenii se pricep la cai, nu toti oamenii se pricep la femei. Cum nu toti oamenii sunt facuti pentru a ajunge sa calareasca o iapa salbatica, nu toti oamenii reusesc sa pastreze o femeie domesticita :) . E nevoie de timp si rabdare.

Si…mai ales de SUFLET!

P.S. nu sunt deloc feminista (cine ma cunoaste, stie) si n-am vrut sa apar niste drepturi imaginare ci am vrut sa fac o paralela cu puncte comune, un fel de "carte de folosire" a unor "animale" frumoase. (femeia si iapa). Am modificat de multe ori "calul" cu "iapa" in context pentru a pune punctul pe i :) Multumesc pentru informatiile utile primite de la specialisti.

Nici o diferenta!

2011-10-12T14:50:00.008+03:00

Am tot sustinut diverse cauze de salvare a animalelor fara stapan in ultima perioada, atat in viata de zi cu zi cat si pe facebook sau aici pe blogu-mi...
Nu vreau sa ma transform intr-o fanatica cu wall-ul plin de anunturi si intotdeauna promovez cazurile cele mai speciale (toate sunt importante dar exista unele situatii urgente).
Cel mai urat mi se pare atunci cand abandonul se intampla la modul "gasit o cutie de carton cu pui de catelusi/pisicute". Asta mi s-a intamplat si mie, asta s-a intamplat si unor prietene bune...
Daca gasesti bietele animale alergand printre masini e posibil sa fie pui ai cainilor/pisicilor fara stapan si asa stiu ei sa supravietuiasca...urban...
Ei bine, cand sunt INTR-O cutie...e diferita situatia. CINEVA (un om) a avut suficient de multa umanitate (folosesc cu greu cuvantul umanitate) incat sa-i puna intr-o cutie, sa ramana oarecum protejati. Dar... totusi i-a abandonat.
Declar deschis ca din punctul MEU de vedere nu exista NICI O DIFERENTA intre a abandona un COPIL (un pui de om) intr-o cutie si abandonul de animale in aceeasi maniera...
E drept ca sunt oameni saraci (cu duhul sau la propriu) pe care mintea ii duce pana acolo (la ambalajul de carton) si sunt plini de optimism ca va exista cineva mai milostiv.
Dar noi (oamenii) spre deosebire de ele (animalele) avem darul vorbirii si putem sa ne folosim de acest dar pentru a incerca sa oferim adapost acestor suflete...
Asadar sunt complet indignata de cei ce-si abandoneaza copii. Asa ii voi considera de acum inainte! Abandonezi un suflet cu blana = abandon de suflet fara blana!
Si tot din punctul meu de vedere (intr-o lume ideala) ar trebui sa existe aceeasi pedeapsa!
Cum ar fi sa ne trezim peste noapte cu wall-urile de la facebook pline de anunturi de genul: "gasit 2 copii de 2-3 luni, cautam familii iubitoare!" sau "Urgent! Avem un bebelus de maxim 3 luni care o sa doarma la noapte afara daca nu-l adopta cineva" sau " avem doi fratiori gemeni care au fost abandonati pe strada si le cautam casa"...
Daca am umple facebook-ul de poze cu sugari dezbracati, aruncati in frig, in cutii de carton urland dupa mancare?
Pentru ca NU E NICI O DIFERENTA!

A 11-a zi din Octombrie

2011-10-11T11:20:00.014+03:00

...este ziua in care s-a nascut sora mea :) surioara mea mai mica...
Credeam ca am facut un obicei din a-i scrie pe blog de ziua ei dar spre rusinea mea i-am scris ultima oara in 2008...
Asta pentru ca ne aflam la mai bine de 600 km distanta si pentru ca (surprinzator) nu ma pricep la vorbe graite :) Pot sa scriu pagini intregi in care-mi descriu starea de spirit in cele mai mici detalii insa daca-i musai sa ma uit la tine si sa-ti vorbesc am nevoie de o stare anume.
N-o sa fie un mesaj clasic de urari si declaratii, pentru ca stie ea mai bine ce simt in ceea ce-o priveste. Chiar daca nu-i spun :) stie ea :)
Asa ca o sa incerc sa fiu "mai mare" si sa-i dedic niste cugetari. Dupa cum urmeaza:

Draga mea, draga; Implinesti 25 de ani, nu-s multi dar nici putini, pana acum cred ca ai ajuns sa ma crezi ca mintea ni se schimba de la an la an si gandim diferit pe masura ce trece timpul. Noi, am fost norocoase, am ales sa ne desteptam mai mult de la an la an, sa evoluam, sa invatam din greseli si sa tragem concluzii care ne ajuta spre viitor. Asa cred si stiu eu. Asta mi-ai demonstrat si o sa merg pana in panzele albe daca ma contrazice cineva :)
Ce-ti doresc eu din tot sufletul?
Iti doresc sa inveti, in fiecare zi, luna, an cate ceva nou care te ajuta sa traiesti viata mai frumos! Iti doresc sa te bucuri de fiecare zi asa cum stii, atata timp cat bucuria vine din suflet.
Iti doresc sa fii inteleapta sa iei cele mai bune decizii PENTRU TINE caci tu esti cea mai importanta persoana din viata ta. Sa nu te grabesti, toate la timpul lor, e o vorba mai adevarata decat orice alta vorba :)
Sa traiesti TOTUL (orice, orice) cu intensitate pentru ca altfel intram in rutina :)
Sa stii ca NOI suntem responsabili de starile de bine sau de starile de rau. Noi putem sa vedem partea plina a paharului, sau partea goala.
Sa nu-ti fie niciodata rusine de tine, sa nu te indoiesti de inteligenta, de frumusetea, de viata TA! Porneste de la ideea ca esti cel mai frumos om din lume si ca toata planeta e la picioarele tale. Nu exista vise mari exista doar oameni mici care nu-si permit sa viseze, ori, tu nu esti unul dintre ei :)
Sa nu-ti fie frica sa fii egoista, narcisista, independenta sau catalogata. Cuvintele au intelesul pe care NOI li-l dam, ori daca tu stii sa te protejezi, sa te iubesti, sa-ti porti de grija si sa te definesti ca om...restul de ce-ar mai conta?
Nu pierde timpul! Sa nu regreti nici macar o zi traita, fiecare moment are valoarea lui.
Cu toate cuvintele astea de mai sus am vrut de fapt sa-ti spun sa fii TU, asa cum vrei, asa cum iti place!
Si nu, nu-s vorbe mari, nu te indemn la egoism sau la narcisism, te indemn la bucuria de a traii. Sa te accepti pe tine, in totalitate, asa cum esti, asa cum iti place sa fii, sa iei tot ce-i pozitiv si benefic din jurul tau si sa nu lasi o vorba nespusa sau un compromis sa-ti apese sufletul. Viata e scurta si avem tot dreptul din lume sa o "personalizam" noi :)
Eu sunt tare mandra de tine, de noi, de ce suntem azi, de CUM suntem azi. Nu exagerez cu iubirea de sine ci pur si simplu ma lovesc zilnic de oameni si constientizez cat de altfel suntem noi. Altfel in BINE!
Cam asta as fi vrut eu sa-ti spun, draga mea :) Sa te bucuri mai mult in a 11-a zi din Octombrie pentru ca-i a TA!

La multi ani!

Ignoranta

2011-10-07T14:46:00.005+03:00

Desi ma laud ca traiesc intr-o bula protectoare si ca am universul meu unic in care aproape nimeni nu are acces...ma simt atinsa din cand in cand de poluarea din jur.
Vad, simt, miros, aud, ating si cele ce nu-mi plac, cele ce nu ma bucura, cele ce ma otravesc si ma ranesc...ma ofilesc.
Asa e felul meu sa am mereu ochii deschisi si sa caut detalii, sa vad cat mai multe, sa observ amanunte pe care altii le ignora sau poate nici nu stiu ca exista. Vad in culori, vad bucuria si tristetea oamenilor din jur, vad dincolo de cuvinte, dincolo de aparente, este un "dar" al meu pe care-l exploatez involuntar.
Doare sa vezi un om ASA cum e el nu asa cum VREA sa para... Doare.
Simt, presimt, schimbari de atitudine, de imprejurari, atat de des, atat de adanc incat uneori intru in panica sperand sa ma insel. De cele mai multe ori ceea ce simt este sau devine adevarul...
Nu-mi doresc sa traim intr-o lume de ganduri transparente pentru ca ar fi prea mult zgomot si prea putin placut.
Imi strangulez capacitatea de-a citii gandurile celor din jurul meu pentru ca nu vreau sa le stiu cele mai negre porniri.
Am luat totusi decizia de-a fi EU, intaiul om din viata mea care se dezbraca de secrete. Nu voi tacea decat atunci cand chiar nu am nimic de spus. Nu voi menaja decat atunci cand va fi de folos.
Voi renunta total la diplomatie pentru ca traiesc intr-o lume in care diplomatia este sinonim cu prostia.
Nu voi crea aparente placute pentru ca nu pot inmagazina sentimente murdare.
Nu voi aplana conflicte pentru ca nu vreau sa fac implozie.
Nu voi purta poveri sufletesti pentru ca nu vreau un suflet greu.
Fara compromis, fara scuze, fara minciuni nevinovate, fara taceri lungi, fara metafore frumoase care descriu situatii urate, fara a doua, a treia, a infinita sansa, fara supunere, fara regret, fara sa calc peste decizii.
Asta sunt EU, de fapt o mica-mica parte a ceea ce pana acum am tinut inchis intr-un sertar.
Vreau sa-mi redefinesc ignoranta si sa-i dau un sens placut. Vreau sa dau un alt sens cuvantului SINCER, anume acela pe care l-a avut cand a fost inventat.
Nu voi nega nimic din ceea ce sunt si nu voi mai avea nici o microsecunda de ezitare.
Timpul e prea scurt.

Nu, redefinit :)

Cu suflet

2011-10-05T15:28:00.016+03:00

Am trait de curand o experienta coplesitoare, dar ca sa fiu artistiqua :P si ca sa ajung acolo (dragii mosului) trebuie sa va iau pe ocolite si sa va explic (ce-a vrut sa zica poetul) cum am ajuns sa fiu/simt asa:

Mie-mi plac animalele :) Mai mult decat imi plac oamenii. Le iubesc. Nu la modul acela bolnav, nu ganditi aiurea! Animalele, vietatile astea cu ochi si suflet care nu sunt programate genetic sa faca rau ci doar sa se apere. Mi-ar placea sa am o mosie maaaaare-maaare si sa ma joc de-a arca lui Noe pentru tot restul vietii mele. Asta daca ar ploua cu mancare, ca altceva nu mi-ar fi necesar. Hrana pentru vietati, hrana pentru mine. Si zau daca n-as deveni vegetariana. Lacto :)
Asa sunt de cand ma stiu, ma topesc toata cand vad/aud un suflet cu blana :) Evident ca sa nu devin bolnava (mental) m-am autoprotejat cand a venit vorba de intrat in organizatii. Ajut de cate ori pot si de cate ori am ocazia dar full-time nu stiu daca as putea rezista. Asta e, in orice fapta buna facuta exista un substrat egoist (zice Phoebe din Friends, iar io n-o contrazic) si n-as fi eu daca as nega ca am doze multe si marunte de egoism.

Despre Nemo si celelalte suflete pe care le-am salvat de-a lungul timpului nu va mai spun, stiti, plus ca nu vreau acum sa scriu atat de mult :)

Asa...Acum cateva zile, duminica, ne intorceam noi acasica, cocotati pe motocicleta noastra iubita si cu gandul la o leneveala caracteristica ultimei zile de weekend. In fata casei noastre statea o cutie de carton (si m-am prins pe loc despre ce-i vorba) in care se uitau vreo doi baietei de pe strada. Curioasa din fire (eu felina) am aruncat un ochi: ce sa vezi - minune mare - un matz mic-mic-mic si tare nervos scuipa de zor, miorlaia amenintator si tremura tot ca prima impresie a mea a fost ca-i turbat.
Cauza? Niste personaje "binevoitoare" (doua fete, am alflat ulterior, tiganci, ca sa fiu mai precisa) au purtat cutia "in suturi" (adica lovind cu picioarele in ea pana se muta din loc in loc, vreo 200 de metri) pana s-au plictisit si au abandonat-o in fata portii noastre. Din acest motiv animalutul era traumatizat.
Cat am dat eu o fuga sa-i aduc ceva de mancare...cutia a disparut. Evident m-am bucurat crezand ca un suflet milos a luat mogaldeata. Daaaar...am vazut apoi aceeasi cutie...la ghena. "Sufletul milos" (inca nu stiu cine) a mutat cutia la ghena...Pentru ca asa facem (noi oamenii) aruncam VIATA la gunoi. Pentru ca...putem!
N-am stat deloc pe ganduri, am luat mogaldeata in casa.
A urmat panica personala :ce ma fac eu acum? Era mic, speriat, usor agresiv, puricos, murdar, mic si iar mic de vreo trei ori!
Pas cu pas: spalat, deparazitat, spalat, front-line, hranit,iar spalat si iar uscat, tinut tot timpul la caldurica (cu ocazia asta am dat drumul la centrala in casa) pentru ca imi parea ca tremura fara oprire. De fapt era speriat saracutul...
L-am pus rapid pe facebook cu arhicunoscutul titlu :cauta familie! N-aveam cum sa-l pastrez pentru ca Nemo a intrat brusc in depresie. Nemo (copilul meu cu blana) are sindromul "copilului singur la parinti" si este foarte egoist. Nu stiu daca isi va schimba vreodata comportamentul pentru ca am mai avut si alte experiente de genul si a reactionat mereu la fel: nu mai mananca, nu mai doarme cu noi, nu ne mai iubeste, nu ne mai baga in seama, nu mai e dragastos...ce mai...e apatic si uracioso-agresiv pana dispare "ala micu".
Doua zile l-am tinut pe Roscovan (motanelul pufos, mic-mic, cu ochi albastri si mieunat subtire) timp in care am fost mamica-adoptiva care se trezeaza noaptea din doua in doua ore sa-l duca la tavita, sa-l hraneasca, sa vada ca puiul e ok. In doua zile s-a transformat din "creatura turbata" intr-un sufletel adorabil, iubitor, pupacios si dependent de afectiune.
"Vezi ca oamenii pot face si bine?" ii spuneam cand iesea din culcusul lui noaptea si ma cauta in pat iar eu dormeam iepureste de teama sa nu ma rostogolesc peste el in somn.
Dupa doua zile am primit cerere de adoptie din partea unor persoane foarte iubitoare de animale.
Eh, aici vine experienta coplesitoare: m-am bucurat teribil ca i-am gasit familie dar am simtit cum o mica bucatica din suflet mi se rupe... Stiam de la inceput ca nu-l pot pastra, stiam ca am scopul precis de a-i gasi familie, stiam ca e temporar, nu credeam ca ma pot atasa in halul asta, atat de repede. Dar totusi...totusi m-am atasat...
Am stat ca pe ghimpi la birou cele cateva ore ramase pana sa ajung acasa sa-l pregatesc pentru noua lui casuta. Vroiam sa mai stau putin cu el, sa-l mai pup, sa-l mai dragalesc si sa-l CONVING (pe el, da, nu am inebunit) ca o sa-i fie bine.
Credeti-ma ca a fost obositor sa am grija de el dar am uitat de tot si toate cand am inteles ca n-o sa-l mai am...Nu tragedizez si sunt 100% convinsa ca am luat decizia buna si ca va avea o viata frumoasa :) Dar l-am iubit...si am fost iubita, stiu!
M-am simtit necesara. Am dat o sansa la viata si stiu ca exista sute de oameni care fac asta zilnic, pentru unii e un job, pentru altii e un hobby, pentru mine a fost o scurta experienta insa una extrem de puternica. E un sentiment extraordinar pe care-l ai atunci cand ajuti, cand stii ca ai castigat iubirea unei fiinte atat de mici incat nu-ti vine sa crezi ca are suflet. DAR ARE! Iar cand cei doi ochisori mici si albastri se uitau la mine si boticul roz ma cauta prindeam aripi!
Este atat de BINE sa faci BINE incat nu-mi pot imagina cum este posibil sa fi de cealalta parte a baricadei...

Poate asa sunt eu.

Acum am revenit la normal, Nemo ma REiubeste, e liniste in casa, lenevesc, stiu ca Nemo gaseste singur tavita, mananca (exagerat) singur, doarme unde are chef, ma cauta doar cand vrea el - independentul :)

Dar n-o sa uit niciodata de Roscovan!

Daca Feisbuc nu e....nimic nu e!

2011-09-30T12:18:00.005+03:00

Cand s-a inventat Facebook (milions and milions of years ago) eram intr-o agentie de online si-am zis sa-mi fac cont ca sa fiu up to date (adica in pas cu data) cu tot ceea ce inseamna mediul de comunicare pe net, retele sociale si asa mai departe.
Da' vroiam cont asa...ca sa-i vaz io pe ceilalti, nu sa ma vaza si ei pe mine. Asa ca mi-am setat o regula: dau accept (adica acord prietenia) doar persoanelor pe care le cunosc, fata in fata si cu care am interactionat cel putin odata.
Oh well...
Din acest motiv mi-am pus toate informatiile publice, n-am tinut ascunse poze sau "status updates". Ma gandeam ca daca exista fiinte care vor doar sa-mi vada pozele sa le dau o sansa, poate nu-si mai bateau capul sa-mi ceara si prietenia. Plus ca mai postam linkuri spre blog si stiam ca exista femei frustrate care nu-si pot atinge cei 12 pasi (ca-n sistemul american de alcoolic anonim - ai 12 pasi de respectat) de vindecare cerebrala fara sa poata scuipa pe pozele-mi si pe articolele mele de blog.
Deci da, mi-am facut cont ca sa inteleg mai bine ce inseaman o retea sociala, sa tin legatura cu amicii si sa dau peste nas intrusilor. Motive bune nu?
Dupa primii 100 de prieteni virtuali pe care-i stiam...am inceput sa primesc cereri de prietenie de la necunoscuti. O perioada le-am ignorat, apoi a venit moda sa-ti faci cont daca esti firma, celebritate,blogger sau orice alta forma de existenta publica. Apoi trebuia sa fii prieten cu prietenii prietenilor ca deh, aveati ceva in comun.
Cea mai misto faza a fost acum un an (?!? cred) cand am cunoscut o fatuca - de fapt n-am cunoscut-o , ma stiam bine cu doi prieteni de-ai ei, dar ea nu mi-a fost prezentata - am stat o seara intreaga intr-un club, nu chiar impreuna, mai statea pe la masa noastra si dansa cam la 1-2 metri de noi; A doua zi la prima ora si eu si Costin aveam ADD pe facebook din partea ei.... WTF mate?!
Bon, recunosc, am dat si io add unor personaje pe care nu le stiu face-to-face gen...David Gahan?Saaaau cu alte ocazii cand am vrut sa intru in contact cu oameni (instructori de calarie in general) m-am prezentat, mi-am facut publice intentiile...
Revenim in prezent cand am o lista de prieteni destul de mare, cunosc poate jumate din oamenii de acolo...vreo 20% sunt antreprenori (intr-un fel sau altul) si am dat "accept" cu duiumul tuturor fanilor de echitatie (asta e punctul meu slab).
Dar...m-am trezit cu vreo 30 de fetite si baietei cu varste intre 12 si 18 ani, in lista mea de prieteni...care... nu m-ar deranja aproape deloc in mod normal. Insa trebuie sa mentionez ca sunt atat de inculti incat imi trece pana si mila fata de varsta lor frageda si creierele lor nedezvoltate...
Aceste personaje tin cu tot dinadinsul sa posteze si sa "vorbeasca public" - sau ar fi mai corecta metafora "sa se afirme"?
Nu ma deranjeaza atat de mult greselile gramaticale (le fac si eu constant) cat ma deranjeaza prostia. In stilul cel mai porcesc posibil! "Suntem prosti pentru ca PUTEM si pentru ca NE PLACE - Ne-am facut Feisbuc sa NE agaTZam onlain si sa NE punem poze secsi."
Anyways, am inceput sa unfrienduiesc (adica sa tai din lista) tot felul de young-pitzi-girl-or-boy.
Ah, da, am sperat ca daca pun link pe facebook cu acest nou articol or sa se sesizeze si o sa ma stearga ei din lista :) Sau poate chiar sa ma blocheze (adica sa ne ignoram pe viata) , pentru ca prefer sa am de-a face cu insecte (cine ma cunoaste stie ce inseamna afirmatia asta) decat sa ma citesc rahaturi online...

P.S. cuvinte de genul "feisbuc", unfrienduies si formulari de tipul "in pas cu data" au fost facute intentionat pentru a va stimula carliontii cerebrali, da?

Respir usurata!

2011-09-29T15:30:00.008+03:00

De cate ori am un moment mai prost sau ma simt mai...gri...fac un efort de memorie si realizez cum am trecut razant pe langa toate gropile din viata.
Am atat de multe cunostinte, fosti colegi de scoala, colegi de-ai colegilor, cunostinte de-ale cunostintelor, medii in care m-am invartit, toti si toate in prezent damnate.
Ca si cum viata mea de pana acum ar fi fost o poteca ingusta cu prapastie in stanga si abis in dreapta. De cate ori nu mi-au alunecat picioarele si eram gata-gata sa cad... De cate ori n-am cazut dar m-am prins in ultimul moment de cate o radacina de copac si m-am catarat inapoi pe poteca...
Puteam sa ies intr-o mie de alte feluri, alt om decat sunt azi. Iar azi sunt impacata cu mine, ma indragesc si-mi sunt recunoscatoare...
Ma minunez gandindu-ma prin cate anturaje am circulat si cate influente negative puteam sa primesc care mi-ar fi distrus viata iremediabil...
Cine sau ce m-a ghidat pe mine mereu pe drumul cel bun?
Evident calea mea n-o fi tocmai perfecta dar sunt cu mult peste medie...
Vad oameni cu care am interactionat in trecut cum si-au irosit ani din viata alegand cai gresite. Cu riscul de a suna malitioasa, vad oameni inculti care au fost candva extrem de avansati... Parca s-ar fi oprit timpul pentru ei pe la 14-15 ani si de atunci ar fi involuat...
Vad oameni care si-au ratat cariera, care s-au multumit cu putin... Nu ca as judeca in functie de cariera sau realizari materiale.... Dar am cunoscut oamei destepti care au promis mult si care pur si simplu au renuntat...
Oameni care au ramas captivi in necunostina, oameni care dupa o prima privire ma fac sa ma simt ca si cum m-as fi intors in timp, undeva intr-o alta era...
Am fost cumva extrem de norocoasa sa iau doar partile bune din toate cele rele de care m-am lovit. Nu m-am multumit niciodata cu putin si-am vrut intotdeauna mai mult si mai mult.
Chiar daca am fost catalogata ca fiind nehotarata sau nemultumita acum inteleg ca puteam sa-mi pierd capul de atatea si atatea ori.
M-as fi blocat in lumi foarte diferite de a mea (in prezent) daca nu as fi incercat mereu sa-mi depasesc conditia...
Asta ma face sa realizez ca cineva/ceva a vegheat asupra mea, sau ca pur si simplu am fost norocoasa. Nu e vorba doar de instinct pentru ca de multe ori acesta m-a inselat...
Am dat cu capul de pereti de foarte multe ori insa am insistat sa aflu "de-ce-ul" necesar. Daca nu mi-as fi stors mintea dupa raspunsuri probabil ca as fi ramas la stadiul de fetita-proasta....
Nu judec, de fapt chiar imi pare rau pentru toti cei care s-au multumit cu succesul momentului. Poate undeva in lumea lor, care mie mi se pare simplista, ei chiar sunt fericiti.

... asa ca respir usurata si-mi spun ca niciodata nu sunt PREA pretentioasa si ca mereu e loc de mai bine :)

Copchil like

2011-09-29T14:34:00.010+03:00

Ma tot bateam cu caramida-n piept despre cat de femeiematurasiplinadeintelepciune mi-s eu pana cand mi-am dat seama cam de ce n-o sa reusesc (prea curand) sa am grija de altcineva (adica unu mic si urlator, inafara de Nemo) decat de mine (m-am gandit mai bine - Nemo isi cam poarta de grija singur).

Da, stiu sa traversez singura strada si nu ma ratacesc in drum spre scoala (job, faculta). Mananc singura si am invatat sa nu mai fac in pat sau la olita :D.
Daaaaaarrrrr:

N-am voie sa beau cafea, am voie sa gust putin, doar dimineata, cu lapte, altfel nu mai dorm noaptea si tin toata casa (barbat, animal) treaza pana ma epuizez eu.

Fac abuz de dulciuri (nu des, but still) si devin extra-energica - ori eu cand sunt extra energica vorbesc mult si uneori prostii, n-am stare, mananc SI mai multe dulciuri, beau si mai multa cola...ma batzai si ma fatzai pan' ce toti ochii sunt pe mine...

Ma dau cu curu' de pamant pana ce iese totul ca mine, altfel ma dau iar cu curu' de pamant pana oboseste indiferent cine :)

Sa te fereasca toti sfintii sa ma ciupesti, sa ma tragi de par, sau orice altceva pentru ca urlu ca din gura de sarpe!

Cand sunt foarte obosita adorm doar dupa ce ma auto-epuizez, asta presupune sa ma fatzai in pat, sa ma duc la baie de 50 de ori, sa beau lapte cald, sa miorlai si sa oftez pana adorm...

Daca am pus bot - nu ma mai joc cu tine ...poti sa ma lasi in pace pana-mi trece supararea, altfel musc!

De obicei ma starnesti si ma impresionezi cu orice fel de jucarie noua, uit ca prin minune de tot si toate :)

O conditie FOARTE importanta de interactiune cu mine este: rasfatul!

Si nu in ultimul rand: pentru mine cuvantul NU (spus de altcineva) inseamna DA :)

Asadar si prin urmare... feed me, love me, never leave me :) Miau!

Cu ochii larg inchisi

2011-09-26T15:24:00.014+03:00

Foarte, foarte greu renunt. La ceva, la orice, in general, sunt un om insistent, persuasiv care cere iar daca nu i se da isi ia singur.
Mai putin cand vine vorba de incredere si de respect. Aici sunt intotdeauna corecta, constienta ca atat increderea cat si respectul sunt calificative care se castiga, se dovedesc, sprijina caracterul uman. Asta e unul din motivele pentru care aleg sa fiu sincera, uneori brutala si taioasa pentru a nu crea impresii false.
Decat o catalogare falsa mai bine o respingere corecta.

Nu prea stiu sa fiu altfel decat EU...

Gresesc uneori cand ma astept ca cei din jurul meu sa aiba acelasi sistem de valori ca si mine, sa ma simta, sa ma cunoasca si cel mai important : sa ma accepte!
Doar ca, in acelasi context de mai sus, nu stiu sa lupt (sau poate nu vreau) pentru a fi acceptata! Pentru ca mi-e suficient de clar ca acceptarea vine de la sine daca "vrea" soarta...
Urasc cu toata fiinta mea batalia pentru a fi vazut ca "un om bun" cu intentii bune...
Din acest motiv am decis sa renunt. Nu la a fi un om bun, sincer, onest, de caracter, ci la a lupta pentru a deschide ochi.
Dupa cum spune vechea vorba din popor "cine are ochi sa vada, VEDE" eforturile in zadar duc la epuizare psihica.
Stiu foarte bine ce fel de om sunt eu, petrec o groaza de timp eu "cu gandurile mele" pentru a pleda pozitiv fara a fi subiectiva. La fel cum stiu foarte bine ca exista "liberul arbitru" care nu poate fi rapus sub nici o forma.

Cu un gust amar in gura renunt la a mai incerca sa castig respect, incredere sau suport. Nu sunt in nici un fel lezata sufleteste ci sunt epuizata psihic...
Este sub demnitatea mea sa cersesc respectul care cred ca mi se cuvine. De peste tot...
Poate subconstient am fost macinata de anumite etichete pe care stiam ca le port ca o stigmata si tot subconstient am ales sa transpir incercand sa-mi "curat identitatea" .
Sunt intr-o armonie perfecta cu sinele meu, bun, rau uneori, corect aproape intotdeauna, egoist atat cat e nevoie, narcisist daca e cazul...
N-o sa fiu biciuita pentru deciziile in care cred si pe care aleg sa mi le respect.

Loviturile "sub centura" vin intradevar din partea oamenilor foarte apropiati, pentru ca in fata lor ne dezbracam de armuri si ne lasam sufletul pe podea. Nu cugetam la faptul ca sufletul ar putea fi ridicat cu grija de pe podea si asezat frumos pe pat, sau ar putea fi mototolit sub talpi.
Din simplul motiv ca unii aleg sa nu fie atenti la detalii...

Sau pur si simplu pun eu prea mult suflet in tot ceea ce fac...

Memoria, bat-o vina!

2011-09-21T11:56:00.007+03:00

Unii iarta si uita, altii uita dar nu iarta, unii nu iarta si nici nu uita iar eu de obicei iert dar niciodata nu uit :)
Am mari probleme cu memoria mea de elefant ... Tin minte ca la un moment dat in serialul House MD apare o pacienta cu o problema de memorie. Amintirile din toate timpurile i se pastrau vesnic proaspete ca si cum abia le-ar fi trait... Ajungi sa iti pierzi mintile nu alta...
Nu am exact aceeasi problema dar ma regasesc destul de mult in personajul din serial.

Are si uitarea rolul ei pentru bunul trai al omului. Ei bine, cand nu poti sa uiti ... REtraiesti iar si iar intamplarea si creierul tau refuza s-o lase balta. Aceleasi sentimente revin, emotii, panica, ura, agresivitate...
Daca-ar fi fost mereu de bine nu m-as fi confesat acum pe blog. Dar uneori incerci sa UITI pentru a inchide rani. Iar cand nu functioneaza ce faci? Ma stradui pe cat posibil sa ignor sau sa ma autoconving ca ignor...
De iertat...iert pentru ca e frumoasa impacarea cu sine ce vine ulterior...
Dar faptul ca memoria mea ramane vie si refuza categoric sa stearga ceva ma face uneori sa par o masinarie supraincarcata care explodeaza. Imi pocneste hard-ul :)

Saptamana asta sunt posaca si necreativa... Nu pot pune punctul pe i, nu pot arata cu degetul
cauza starii mele ciudate... asa ca dau vina pe memorie si pe toate chestiile care le diger de 1000 de ori si pur si simplu nu dispar...
Veti spune ca orice problema dispare daca e rezolvata CORECT...iar eu voi fi de acord!

Total si perfect de acord!

Iubire

2011-09-15T13:47:00.021+03:00

M-apuca cateodata un dor...un dor din acela coplesitor, inuman, dureros, istovitor. Am mai spus-o de o mie de ori si-o s-o mai spun de cate ori voi putea: draga si mult-iubita mea bunica, plecata dintre noi in 2004...
Inchid ochii si vad atat de viu totul, REvad si REsimt fiecare detaliu atat de in amanunt incat nu mai vreau sa deschid ochii niciodata si nu gasesc nici un motiv pentru care as putea sa ies din transa...
Iar daca as stii ca o gasesc, la capatul pamantului, in orice colt de lume, sau de univers, as lua-o la picior in secunda imediat urmatoare si nici o distanta nu mi-ar parea imposibila...

Imi tot caut cuvintele potrivite sa descriu ce SIMT in momentele in care mi-o amintesc... Pot spune doar ca abia atunci pozitionez sufletul ca fiind in piept... Pentru ca mi se umple pieptul de "fara cuvinte" si pot ramane vesnic asa...cu pleoapele tresarind, cu respiratia sacadata, intr-un sentiment atat de puternic si contrar: iubire-durere. Ma doare CAT iubesc si CUM iubesc!
Iar daca exista vreo explicatie mai presus si mai puternica decat durerea atunci e: imi pare rau ca n-am stiu sa-i spun si sa-i arat ce simt!

Nu doar ca m-a invatat sa simt ci EA este, a fost si va fi pentru mine sinonimul iubirii. Si sinonimul sufletului si sinonimul frumusetii si al puterii si al credintei.
Da, e corect: bunica inseamna iubire, suflet, frumusete, putere si credinta! Si tot altceva ce-i bun.
Sunt foarte rare momentele in care POT sa vorbesc despre ea, aproape niciodata nu pot sa vorbesc cu altcineva despre ea, prefer sa scriu...pentru ca nu vreau sa pierd nici macar un gand din cele ce-i apartin. Este o incarcatura emotionala pe care o traiesc din timp in timp cu atata putere incat ma uimesc pe mine. Dar ii dedic toate aceste momente ca un fel de jertfa. Prea putin!

Nu plang des pentru ca ea m-a invat ca lacrimile ii ard si-i dor pe cei plecati dintre noi. Apoi, n-am putut sa plang pentru ca nu i-am acceptat niciodata plecarea. Nu complet.

Vroiam initial sa scriu despre cum m-a invatat bunica despre dragostea fata de familie, in special fata de sot si cum a fost exemplul cel mai elocvent pentru cum/cat sa-ti iubesti barbatul. Sa va spun despre cum si cat si-a iubit jumatatea cu o putere si o constanta care ma uimeste si pe care o consider martira. Cum am invatat eu ca jumatatea perfecta se intalneste o data in viata si este pentru totdeauna. Chiar si dincolo de moarte.
Dar o sa va povestesc altadata despre toate acestea.

Acum va "recit" cateva versuri scrise de mine imediat dupa ce a plecat dintre noi. Nu conteaza talentul poetic ci conteaza strict cuvintele, toate impreuna sau fiecare separat:

DE CE mi-ati luat-o biblici hoti?
Acolo-n raiul vostru...
Cat va urasc acum pe toti!
Cu sufletu-mi...sihastru...

D'ale cuplului...

2011-09-13T12:16:00.017+03:00

Stiti vorba aia cu Yin si Yang ? Contrariile se atrag? Binele si raul? Alb si negru, noapte si zi...
De ce nu e bine sa ne potrivim "la perfectie" sa ne placa mereu aceleasi lucruri, sa gandim la fel sa fim doua boabe intr-o pastaie, sa ne continuam frazele si sa avem mereu si mereu si mereu exact aceleasi opinii?
Nu spun ca nu e bine in general, spun ca nu se aplica peste tot regula asta.

Eu una nu pot sa traiesc in oglinda. Nu am putut si nici nu voi putea. Evident, omul din viata mea nu trebuie sa fie EXACT opusul meu dar nici reflexia mea! Trebuie sa fie ceea ce eu nu sunt, sa ma completeze atuci cand e cazul, sa ma traga in directia opusa atunci cand a mea e gresita.
Daca mi-as simtii mereu gandurile citite, frazele continuate, dorintele indeplinite...ar fi o armonie ciudata pentru mine. Eu sunt altfel. N-o spun cu mandrie, nici cu suparare ci pur si simplu.
Am felul meu de a iubi, felul meu de-a coexista, poate uneori diferit de ceea ce e numit "comun" sau "normal" in popor :)
Iubesc pana la capatul pamantului fara sa stiu sa o exprim de fiecare data. Pot sa fiu crud de taioasa fara sa aiba vreo influenta asupra sentimentelor pe care le port.
Nu pot sa fiu dulce si delicata in fiecare zi. Pot in schimb sa fiu acida si dificila in fiecare zi :)
Regula de aur pe care o aplic este EGALITATEA. Suntem egali, luptam cu viata in mod egal, nici unul dintre noi nu e mai slab sau mai puternic in relatia asta. Avem drepturi egale.
Nu sunt adepta "bunului comun" si a dulcegariilor de genul "impartim totul". Greselile mele sunt ale mele si tocmai pentru ca te iubesc nu le impart cu tine. Daca ma iubesti vei vedea ca sunt capabila sa invat din propriile mele greseli fara sa te pun si pe tine soldat in fata unui razboi care nu-ti apartine. DA, vei fi in spatele meu, te voi stii acolo, in umbra in CAZUL in care voi cadea.
Nu ma astept sa-ti imparti succesul cu mine, e al tau, scalda-te in glorie, eu voi fi la fel de mandra de tine!
"La bine si la rau" se refera la cu totul si cu totul altceva :) Detaliez la cerere :)

Fac parte din categoria de oameni care inca invata sa motiveze pozitiv un om aflat la pamant. Stiu, nu e o metoda buna, am spus: inca invat.
Nu pot sa-ti spun ca "o sa fie bine" atunci cand nu sunt sigura de asta. Pot in schimb sa-ti spun "o sa FACEM noi cumva sa fie bine" sau pot sa-ti spun "ai putea sa faci ASTA ca sa fie bine".
Esti la pamant, ai nevoie de o vorba buna? "Sunt langa tine neconditionat" e lucrul de care te asigur. Dar tu trebuie sa inveti sa te ridici (desi eu voi fi langa tine cu un ochi vigilent). N-o sa te las sa te prabusesti dar nici nu pot sa ma ridic in locul tau.
Nu pot sa afirm ca te iubesc daca in acelasi timp TE MINT ca va fi bine! Nu pot sa pretind ca-ti vreau binele dar sa nu iti evidentiez greselile! Nu pot sa fiu tandra intr-o situatie limita! Tandretea este pentru momentele de tandrete. Atat. Situatiile de criza au nevoie de SOLUTII, nu de "te iubesc-uri", iar solutiile nu stau in mine, in mintea mea ; le putem insa afla impreuna.

Nu-mi place sa fiu "lupul cel rau" din relatie dar nu sunt, nu am fost si nici nu voi fii "frumoasa din padure adormita".
Nu ma astept sa fiu salvata, ma astept sa nu fie necesara o salvare.
Iubirea din filme nu exista.... Relatiile ca-n filme sfarsesc ca-n filme...
Melancolia si fluturasii isi au locul lor, timpul lor. Chiar daca nu sunt intotdeauna tandra, alunecoasa, stralucitoare, sentimentele mele sunt de fier...Asta este incontestabil.

Inca ceva: nu inseamna NU, da inseamna DA. Daca-mi schimb nu-ul sau da-ul nu inseamna ca m-ai convins ci inseamna ca am facut un compromis. Ori mie nu-mi prea place sa fac compromisuri....

Pofte

2011-09-12T10:51:00.008+03:00

Nu vi s-a intamplat niciodata sa vreti, sa poftiti, sa doriti ceva apoi sa incercati sa va infranati aceasta pornire in ciuda dorintei. Sa incercati o "corectie" fortata a subconstientului si... surpriza, aceasta chiar sa dea roade?
Hai sa vorbim concret, un exemplu (o metafora): sa zicem ca doi, trei, cinci dintre prietenii mei s-au apucat de mancat inghetata cu aroma de ... cactus :) Toti sunt incantati, toti imi recomanda sa incerc si eu inghetata cu aroma de...cactus :)
Initial (dupa firea-mi vijelioasa) spun DA! Vreau si eu! Dau fuga la chiosc, ma indrept spre frigiderul cu inghetata apoi...subit (cu o viteza de 1000 de ganduri/secunda) decid ca nu mai vreau inghetata cu aroma de...cactus :) Pentru ca toti mananca! Pentru ca nu vreau sa fiu ca toti ceilalti, pentru ca mi-e frica sa risc sa incerc o noua aroma care poate la fel de bine sa-mi provoace greata si sa ma strice la stomac...Poate as fi vrut eu sa descopar prima ...aroma de...cactus :) In fine, una peste alta, nu mai iau.
Apoi persoanele din mintea mea intra in sedinta: exista una anume care-mi spune de un milion de ori "tu nu vrei, tie nu-ti place, tu nu ai nevoie de inghetata!"
Dupa ce-mi spune asa o perioada incep sa cred. Iar cand cred, cred! Ajung sa cred ca sunt de-a dreptul oripilata de inghetata cu aroma de...cactus :)
Parca nici nu mai pot sa-mi aud prietenii incantati de aroma, laudand gustul, convingand din ce in ce mai multi sa incerce. Nu-mi pot imagina ca am fost vreodata curioasa sa incerc...
Iar daca mai trece o perioada de timp si stau sa fac o analiza logica iata ce iese:
1. categoric NU inghetatei cu aroma de ...cactus
2. Trebuia sa fi cedat primului impuls? R: NU!
3. Poate ai vrut si-acum nu mai vrei? Nu, n-am vrut, a fost o iluzie!
4. Poate iluzia e ca ti-ai repetat in minte de 1000 de ori pana ai ajuns sa crezi? R: NU!

Cu cine sa ma cert?

Ei, vi se intampla si voua asa ceva?

Secrete

2011-09-12T10:25:00.006+03:00

Fiecare om are secrete... Fiecare om pastreaza cel putin un secret fata de restul lumii.
Daca as fi diplomata as spune "povestea lui", doar ca nu e chiar asa. Povestile fiecaruia dintre noi mai ies la iveala insa aceste secrete nu sunt dezvaluite nici macar in oglinda in fata ta.
Secretul este relevant pentru purtator si de cele mai multe ori e bine ca salasuieste ascuns, adanc in constiinta.
Cunosc oameni in fiecare zi, alte dati abia asteptam sa-i descos sa le aflu povestea... Acum insa prefer sa n-o stiu, sa n-o aud. Alta data eram mai calda, mai cu bratele deschise gata sa ascult, sa tainuiesc povesti si secrete. Acum incerc sa ma feresc de asemenea experiente.
Vad oameni peste tot in jurul meu si din proasta obisnuinta ma intreb "oare ce ascunde?" apoi imi dau seama ca n-as schimba nimic sa stiu.
De aici deduc ca noi, oamenii, n-o sa fim niciodata cu adevarat sinceri. Nu pentru ca alegem sa tainuim in sufletele noastre cuvinte nespuse. Ci pentru ca uneori refuzam o confruntare chiar cu propria fiinta...
Cati dintre voi se uita seara, sau dimineata in oglinda si isi spune adevarul? Aveti curajul sa va marturisiti frustrarile? Egoismul? Frumusetea sau uratenia? Poti sa spui : asta sunt eu!? Fara sa-ti gasesti o scuza? Fara sa construiesti intuitiv motive si circumstante atenuante pentru ceea ce de altfel e purul adevar?
Mi se intampla de multe ori sa imi spun "de astazi inainte... o sa spun verde in fata, n-o sa-mi musc limba, n-o sa-mi inghit cuvintele" Apoi uit, sau mai rau: fac concesii.
Evident ca le am si eu pe ale mele, multe - putine, habar n-am. Sunt ale mele, nu ma fac nici mai bogata, nici mai saraca.
Alta data numeam aceste secrete "bagaj emotional" si-am insirat un intreg articolul despre cutii si valize cu sentimente. Eh, nu e tocmai corect sa le confund.
Nu pledez contra acestor secrete! Nu incerc sa le caut o scuza si nici nu le aduc acuze... Fac parte din noi...ne formeaza, ne apasa, ne dor sau ne bucura.

Ar fi linistitor ca din cand in cand sa fim capabili sa avem un momen de sinceritate propriu. Sa ne privim prin ceilalti ochi, sa ne judecam prin ceilalti ochi. Nu sfatuiesc momente de confesiune pentru ca uneori sinceritatea n-aduce nimic bun. Am zis-o si pe asta :) Asa e - prea mult adevar doare (uneori!).
Te ajuta sa fii un om mai bun daca iti admiti si bunele si relele :)

Culori

2011-09-09T19:25:00.003+03:00

Blogul nu mai e roz.

Nu mai e roz pentru ca eu nu mai sunt roz. Nu mai sunt roz nu pentru ca viata mea n-ar fi frumoasa ci pentru ca aceasta culoare nu ma mai reprezinta, nu mai e culoarea mea.

Culoarea mea e alb, sau negru, sau rosu sau verde... Culorile mele sunt toate cele ce le vad zi de zi in jurul meu.

Mi-a placut universul roz o perioada (destul de lunga), zurliu fiind, pata de culoare pe care eu vroiam s-o imprim in petecul gri de pretutindeni. Acum nu mai e nevoie pentru ca picioarele mele ating realitatea mai bine ca oricand.

Sunt altfel de "eu" dar cumva aceeasi.

Cristina, sau Sabbra, cum va place. Am acelasi sot pe care-l iubesc, acelasi animal de plus pe nume Nemo, locuiesc (inca) in Bucuresti.

Am crescut cu cativa ani, sunt acum copywriter si-mi iubesc jobul! Mi se pare ciudat in fiecare zi sa ma trezesc, sa plec spre munca si sa FAC ce-mi place :)

Nu mai rad atat de mult, asta nu pentru ca n-as fi fericita ci pentru ca raspund la un simt al umorului mai inteligent. Nu mai rad degeaba :) din politete.

Nu mai caut nebunia din lume pentru ca prea putin conteaza...

Nu-mi mai plac oamenii (nu ca mi-ar fi placut vreodata in mod special) pentru ca necesita efort sa-i citesti iar apoi dezamagesc. Exceptii exita, multumesc exceptiilor din viata mea pentru toleranta si suport. Se stiu ele care :)

Am luat o pauza de la scris, ajunsesem s-o fac din rutina si scriam parca pentru alti ochi si alte minti. Acum sunt convinsa ca nu pot sa traiesc fara sa scriu si ca nu voi mai scrie pe placul nimanui.

Gandurile mi s-au asezat, norii vin si pleaca (ca peste tot), imi plac lucrurile spuse bine, ferme, concrete, la obiect fara nici un fel de perdea.

Am avut aproape un an de zile in care mi-am ordonat convingerile, mi-am setat prioritatile si m-am uitat la seriale. Hahaha! Suna bine nu?

Apropo, daca aveti ceva bun sa-mi recomandati, nu ezitati. Diger orice nu necesita prea mult creier. Glumesc!

Nu-mi mai mai place sa vorbesc atat de mult (si atat de intim) despre mine. Desi, daca voi avea ceva de spus, o voi spune, cu siguranta. Facusem din blogul acesta un tablou destul de intim si erau prea multi retarzi care si-au permis sa ma judece. Ah, da, recunosc; desi nu-mi place sa folosesc cuvinte vulgare sau sa cataloghez, o voi face - uneori...

Sa revenim: jurnalul din blogu-mi a fost un pretext sa fiu catalogata si judecata. As fi acceptat cu mare drag aceasta atentie deosebita (imi place sa fiu CENTRUL) insa intr-un final am considerat ca persoanele respective se hraneau cu amintirile si cu destainuirile mele.

Acum nu va mai fi jurnal sau "blogul vietii" ci pur si simplu o insiruire de concluzii si pareri. Necenzurate :)

Ce sa mai spun? nu prea mai gasesc nimic relevant... revin cand e cazul.

P.S. nu ma uitati cu recomandarile de seriale bune da?

multam!

Ganduri adunate, rabdari si limite...

2011-04-16T11:29:00.008+03:00

Am zis ca nu mai scriu pe blog... Mi s-a parut ca a devenit un apendice atat de umflat si de plin de impuritati incat usor ma pot detasa de el, chirurgical si estetic...

Dar uite...e singura modalitate prin care reusesc sa-mi astern gandurile, si pana la urma pot sa ma mint c-am scris pe o coala de hartie si c-am aruncat-o la cos. Aici in cosul de gunoi al sufletului meu. Poetic nu?

M-am apucat sa citesc continuarea romanului Mananca, Roaga-te, Iubeste. Se cheama "Si am spus Da!". Ma gandeam ca e pasul firesc, am mancat, m-am rugat m-am reindragostit aproape simultan cu autoarea iar apoi am spus si eu da, legal, trebuie sa-i citesc cugetarile cautand sa descopar noi similitudini.

Spre uimirea mea Liz Gilbert decisese sa nu mai spuna niciodata da, sa nu mai faca promisiuni ce n-avea de unde sa stie daca le poate respecta pana la sfarsitul timpului.

Inca n-am finalizat cartea...am citit vreo 100 de pagini. Nu sunt la fel de entuziasta ca si atunci cand i-am citit cealalta istorisire insa am gasit pasaje care mi-au mangaiat mintea.

Liz spunea ca oamenii nu pot si nu stiu sa fie cu adevarat fericiti... Oamenii au impresia ca fericirea este un lucru mic, marunt si ca nu ceri prea mult de la viata daca-ti doresti asta. Tot oamenii au reusit de-a lungul timpului datorita evolutiei sa aiba multiple cai de alegere. Putem sa alegem atat de multe tipuri de fericire incat a cere sa fi fericit a devenit deja un aspect complex si complicat. Atat de dificil incat nici chiar Universul in maretia lui nu stie cum sa raspunda unei astfel de cerinte.

Cumva simt ca Liz ne spune printre randuri sa acceptam tacit tot ce ni se oferta, tot ce avem, tot ce ni se intampla, in loc sa cerem sa fim fericiti. A cere sa fi fericit spune ea...e ca si cum ai cere sa castigi la loto. Ai cateva milioane de variante si combinatii posibile , ar trebui sa traim sute de ani ca sa ne sporim sansele unui singur castig in timpul duratei noastre de trai.

Am sens? Vreau sa fiu fericita cum ? Azi, maine? Zilnic? Ce ma face fericita azi? Ce m-ar face fericita peste 10 ani?

Fericirea e de fapt o iluzie a momentului. Fie ca o gustam, fie ca nu.

Apoi mai vorbeste ea despre dragostea oarba. Cauzele si mitul provenientei acesteia. Iarasi o teorie interesanta. Eu ii spun "indragosteala" si e starea aceea de euforie (o cunoastem cu totii) de la inceputul unei relatii sau a unei aventuri. Nebunia momentului. Ceea ce nu e departe de adevar din moment ce exista studii si doctori psihologi, psihiatrii, cercetatori, care atesta acest lucru. Dragostea oarba si nebunia momentului merg mana in mana in cazul unei scantei proaspete din punct de vedere sentimental intre doua persoane.

Care sunt repercursiunile asupra celor avari dupa fericire? Repercusiunile orbilor care-si recapata brusc vederea si constata ca cel de-al 6-lea simt i-a tradat. S-au bazat pe miros, pe simt pe auz insa tot vazul ramane incontestabil? Vorbesc mascat desigur. Cei amarati ce-si plang in pumni jelind cat de orbi au fost cand in cautarea unei clipe de fericire absoluta au sorbit cu sete din dragostea aceea inselatoare a primelor momente.

Dar suntem oameni...avem o capacitate de regenerare fizica si emotionala extraordinara. Uitam, iertam, facem compromisuri, trecem peste tot, o luam de la capat in spirala vietii iar si iar si iar.

Pana cand?

Altfel de sezon

2010-12-22T14:52:00.008+02:00

Turme de oameni agitati alearga de colo-colo impanzind peisajul de afara care e mai mult primavaratec decat de iarna.
Cei mai multi cetateni isi fac provizii "de sarbatori" pentru ca vor sa leneveasca in tihna putinele zile de concediu ce-au ramas din 2010.

Mai sunt si reminescente comuniste care sugereaza indoparea excesiva sau aprovizionarea stupida pe motiv ca "magazinele sunt inchise de sarbatori". Nu sunt inchise, va spun eu :)

Nu-mi pot da seama de ce toata agitatia asta ornata cu risipa?

E primul an (chiar primul) in care percep cat de comerciala a devenit sarbatoarea asta. Nu stiu de ce dar n-am avut nici macar o emotie traditionala sezonului alb.

Pentru mine a sosit "moshul" azi, prin curierat rapid, din capatul opus de tara :) Dupa cum spunea mama: "daca nu vine Mahomed la munte, merge muntele la Mahomed". Recunosc, o mica-mica-mica-mica bucatica din mine se bucura ca nu mergem la ai mei de Craciun ; poate o sa reuseasca sa se agite mai putin mama, sa doarma mai mult, sa nu isi petreaca sarbatorile gatind si pregatind. Vreau sa aiba timpul ei!

Anul acesta n-am impodobit casa, n-o sa avem nici brad (poate doar o coronita), nici

nu cred c-o sa mananc mancaruri traditionale (de cand cu vegetarianismul maica :P).

Nu vreau sa ma complic cu "spiritul Craciunului" asa cum a devenit azi: magazine aglomerate, oameni innebuniti sa manance mai multi carnati, neveste disperate sa isi puna cele mai mari cristale-n brad sau cupluri care se intrec in dimensiunea si pretul cadourilor.

Vreau sa iau lucrurile exact asa cum vin, asa cum imi sunt date: un concediu alaturi de jumatatea mea. Cateva zile departe de agitatia din jur, ignorand mesajele de marketing din magazine, ignorand sloganurile care au devenit "traditia de sarbatori" sau sms-urile

cu "seara sfanta de craciun".

Cand am sa simt ceva sfant, am sa ma bucur, dar pana atunci prefer sa ma retrag in bula mea. (nemuritor si rece :p)

In rest...totul este excelent!

Ceea ce va doresc si voua!

Catelusi

2010-12-20T15:05:00.002+02:00

O prietena are minunile de mai sus de vanzare :)

Daca vreti sa va aduca mosul un pui de labrador, dati un telefon : 0723.349.320

Cateva ganduri

2010-12-11T00:49:00.004+02:00

In ultimii 10 ani am fost ocupata. Am fost dark girl, am fugit spre Bucuresti, am muncit, am mers la scoala, am intrat si am iesit din diverse relatii, am facut CEVA in fiecare zi...

De putin timp nu mai fac nimic... Culmea e ca am visat candva sa am timp sa nu fac nimic. Sa tac, sa dorm, sa nu muncesc, sa nu scriu, sa nu gandesc, sa nu fug...

Ascult cum trece timpul...da, ascult, aud fiecare secunda curgand, incerc sa masor, uneori sa grabesc alteori sa opresc dar pana la urma asta e singura mea ocupatie.

Paradoxul unei persoane mereu ocupate e ca fantasmeaza la momentele descrise mai sus.

Paradoxul meu e ca sunt din ce in ce mai nemultumita.

N-am mai scris pentru ca n-am vrut sa patez universul roz ce devenise acest blog.

Doar ca nu mai e roz...

Intotdeauna am fost suficient de puternica si am reusit sa-mi controlez aproape deplin viata.

Acum nu sunt.

Sunt plictisita, sunt antisociala, sunt foarte-foarte palida si nu-mi mai place de mine.

De obicei urasc sa-mi plang de mila si incerc sa vin cu solutii in loc sa insir probleme... Acum nu e cazul. Nu-mi plang de mila dintr-un singur motiv: tine doar de mine sa ies din orice fel de rahat.

Tine de mine sa nu-mi mai cenzurez cuvintele, gandurile, personalitate.

Am tot timpul din lume sa incerc sa-mi dau seama ce mi-ar placea sa fac sau cum mi-ar placea sa traiesc.

Doar ca sunt inchisa intr-o colivie. Nici nu stiu daca vreau sa ies.

Cineva mi-a spus odata ca voi alerga in cerc si voi intampina iar si iar aceleasi frustrari atata timp cat nu le rezolv. Ok, dar inca nu-mi dau seama care sunt ale mele?

O parte din mine e scarbita de lumea de afara (da, pentru ca eu sunt inchisa in universul meu) dar o alta parte viseaza ca exista teritorii neexplorate...

Ce vreau sa fac?

Vreau in primul rand un job insa nu sunt dispusa sa sacrific pasiunea pentru a-l obtine. Vreau sa cred ca inca exista oportunitati de-a invata sa fac ceva cu drag, de-a deveni experta in ceva ce-mi place fara sa fiu nevoita sa afisez un rictus fals pentru o lume si mai falsa.

Vreau sa-mi depasesc frica de oameni, de lumea trista, infectata cu un mod de viata atat de monoton si rigid...

Recitesc ce-am scris si constat nu numai ca nu mi-am pierdut optimismul dar ca sunt aproape ireal de dornica.

Nu e posibil sa visam la o lume mai buna? La un job ideal, la un mod de viata decent, la cateva zambete sincere?

Devin bolnava daca-mi doresc altceva decat prezentul acesta gri?

Sau e cazul sa invat si alte lectii? Sa trag si alte concluzii sau sa incerc sa storc putinele lucruri bune din marele morman de nemultumiri?

Am obosit sa incerc sa inclin balanta in favoarea mea doar pentru ca trebuie sa vad jumatatea plina.

Uneori daca ignoram jumatatea goala a paharului ajungem sa ne imbatam cu aer... Iar betia cu aer nu inseamna altceva decat supravietuire...

Ori...eu nu vreau sa supravieuiesc....eu vreau sa traiesc!

Calutii din Fierbinti

2010-11-22T13:17:00.003+02:00

Am preluat acest articol de pe Facebook dar va rog sa-i acordati putina atentie. Poate putem ajuta impreuna.

"21 noiembrie 2010
Astazi i-am vizitat pe calutii din Fierbinti: http://www.realitatea.net/zeci-de-cai-de-rasa-pura-au-fost-lasati-sa-moara-de-foame_771003.html

Am gasit alaturi de ei un mic grup de oameni, angajati si voluntari ai Primariei Fierbinti, un reprezentant al Politiei Animalelor, precum si simpli oameni ajunsi acolo in urma apelului mediatic lansat pentru acesti cai, toti aflati acolo doar ca sa ajute.
Datorita donatiilor de hrana aduse saptamana trecute de Fundatia Paco, de persoane particulare si alte organizatii, calutii au de mancare pentru urmatoarele zile.
Insa situatia lor este departe de a fi rezolvata. Ei au nevoie de hrana zilnica, timp de 6 luni sau cat vor sta in grija Primariei Fierbinti. Au nevoie de ingrijire medicala, de curatenie, de asternuturi, de ingrijitori permanenti.

Sunt niste caluti superbi, insa ingrozitor de abuzati... pe care ii asteapta luni cumplite de iarna si un viitor incert.

Va rog sa nu-i uitati, nu vor putea supravietui fara noi in urmatoarele 6 luni. Costul ingrijirii lor lunare este de aproape 2800 de euro lunar si cuprinde:
- hrana baloti furaje: 1 balot/zi/cal * 30 cai = 900 baloti lunar
- hrana boabe (porumb, ovaz etc): 1 galeata/cal/zi * 5 galet/sac = 180 saci/luna
- ingrijitori permanenti: 600 ron/ luna
- asternuturi de paie: 50 baloti pe saptamina = 200 baloti /luna.

Cu toata bunavointa, autoritatile locale din Fierbinti nu au cum sa suporte costul ingrijirii acestor cai. Este nevoie de ajutorul nostru, al tuturor, pentru a scoatele la liman victimele acestui caz de cruzime si neglijenta!

Astfel ca va rog, dragi prieteni, ajutati-i in continuare pe calutii din Fierbinti! Nu-i uitati, ci ramaneti alaturi de ei in aceste 6 luni, ajutati-i sa supravietuiasca, donand in continuare, lunar, un ban pentru ei. 10 ron, 50 ron, oricat puteti!

Pentru donatii si orice forma de ajutor:

FUNDATIA PACO

cont lei IBAN BRD Agentia Carol : RO40BRDE441SV80881324410

Cod Unic de Inregistrare : 9378400

Sos Petricani, nr 11A, Pepiniera Toboc

http://adapostcaluti.wordpress.com/promovare/

(cont in Euro si Paypal in curand)"

In ordine cronologica

2010-11-19T13:34:00.006+02:00

Am primit din partea Liei o leapsa dragalasa care m-a urnit din tacerea-mi si mi-au rulat mental diapozitive cu amintiri cele mai cele dupa cum urmeaza:

Primele chestii pe care mi le amintesc incep pe la 3 ani; tortul de ziua mea, nasul meu fotograf, mama care-mi spunea sa pun degetul pe tort si tata care ma invata sa numar...

Din ce nu-mi amintesc au fost experientele cu tutunul lui taica-mio, joaca de frizerul sau tentativa de-a o sufoca pe sora-mea :)

De pe la 4 - 5 ani (culmea) nu-mi amintesc mare lucru...o cazatura in paraul de langa casa bunicii - eu purtand vreo 5 paltoane - o alta cazatura de pe cal :) si cred ca...prima pereche de schiuri de lemn :))

Pe la 6 - 7 ani eram deprimata...M-am mutat cu ai mei la oras, nu mai eram cu bunica, nu-mi placea deloc si colac peste toate a trebuit sa incep si clasa intai...Partea buna a fost ca odata cu inceperea scolii m-am apucat si de inot.

In rest primii patru ani de scoala au trecut repede si multe sechele pentru mine deoarece mi se parea totul ca un vis urat...uniforme, bastonase, teme de casa multe, putine zile de vacanta, teme de vacanta...copchii tembeli...bleah!

La 11-12 ani eram deja o semi-adolescenta, clasa a -5- a, am renuntat la inot pentru ca devenise o povara oarecum si nu vroiam sa fiu sportiv de performanta. M-as fi apucat de handbal dar aveam mainile cam mici si oricum capitanul echipei baietilor era deja indragostit de mine :)

Pe la 14 ani am intrat in era antisociala/roacherita/poeta neinteleasa... Primul sarut, primul baiat de care m-am indragostit (si m-a tinut un an de zile amorul acesta). Scriam poezii, scriam povestiri, scriam in jurnal, scriam de fapt peste tot chiar si pe bancile scolii sau pe peretii blocului...

La 16 ani la fel de neagra si rebela am intrat in prima relatie adevarata din viata mea. O numesc asa pentru ca a durat 2 ani si jumatate si pentru ca din toate lucrurile care-au mers prost (si cand spun toate nu ma zgarcesc) am reusit sa invat cate ceva...

La 18 ani eram deja plictisita de Baia Mare si ma vroiam in cel mai opus colt de lume...

La 19 ani am "emigrat" in Bucuresti cu dor de "faculta". Mi-am facut loc cu coatele intr-o gasca misto de oameni si-am zis ca-i mai bine sa incerc sa ma intretin singura mai intai si sa dau la faculta mai apoi :)

Tot la 19 ani am intrat in cea de-a doua relatie serioasa din viata mea. Apoi am renuntat la cerceii din sprancene si la tricourile black-metal :P . Le am inca in sifonier nu intrati in panica.

Pe la 21 - 22 de ani ma comportam si credeam ca sunt mult mai in varsta :) Focus pe cariera si pe femeia de casa care incercam sa fiu. Uitasem cati ani am.

Mi-am amintit la 23...insa fiind un om al extremelor...am cam dat cu nasu-n zid.

Totusi am reusit sa-mi trag invataturile de minte datului cu nasu-n zid, sa ma iubesc in cotinuare si sa-mi placa sa traiesc.

La 24 de ani l-am cunoscut pe el . N-am avut nici un fel de revelatie, ne-am vazut, ne-am placut si nimic n-a mai contat. Asta e povestea mea de dragoste...

Cumva restul intamplarilor s-au asezat, eu am inceput sa fiu mai eu, viata mai viata.

La 25 m-am/ne-am casatorit. Eu care radeam de casnicie, o boicotam chiar. Nu pledez nici acum in favoarea-i insa a mea (casnicia) e exceptia!

In sfarsit...la 26 de ani (de curand impliniti) dorm mai mult, vorbesc mai putin, scriu mai putin. Nu am mari planuri de cariera desi stiu ca in curand o sa-mi fac (trebuie doar sa-mi gasesc jobul) . Am cativa prieteni buni si alte cateva sute de cunostinte. Am un barbat al meu si sunt foarte-foarte multumita de cum stau lucrurile in acest moment fara sa vreau sa schimb sau sa adaug nimic.

Ah si inca ceva :nu ma simt deloc de 26 de ani, merg pe 17 :P

AmanDOI

2010-11-04T13:32:00.005+02:00

Au trecut doi ani :) Ai mei cu el, ai lui cu mine, ai nostri impreuna :)

Doi ani de cand mi-a spus ca vrea sa fie fericit iar eu i-am spus ca vreau sa invat sa iubesc.

Eu ador toate dementele noastre si ne iubesc chiar si atunci cand sunt incruntata.

Au trecut atat de repede, atat de plini de emotie, de amintiri, de intamplari, au fost atat de intensi incat copilul din mine stie ca il are de-o vesnicie si nu concepe sa fi fost vreodata altfel decat al meu.

Imi multumesc pentru fluturasii din stomac, pentru ca m-ai invatat sa iubesc in fiecare zi mai mult decat ieri, pentru ca ma faci sa ma simt atat

de femeie si atat de a a ta.

Iti multumesc pentru noi!

La multi ani dragul meu drag!

La 26

2010-11-01T13:48:00.002+02:00

''my late 20's":

Nu mai sunt la fel de stresata ca la 25.

Nu mai sunt la fel de blonda ca la 25.

Am mai mult timp liber insa sunt mai lenesa ca niciodata.

Sunt ''om mare'' si am decis sa nu-mi respect promisiunea de a-mi serba descrescator anii.

La 26 de ani parca nu mai sunt atat de sigura de cuvintele mele dar nici nu mai petrec atat de mult timp incercand sa le gasesc pe cele corecte.

Nu imi e teama de viitor ci-l astept cu vesnica speranta de mai bine.

La 26 am inceput sa ma gandesc la 27.

Dorm mai mult, iubesc mai mult, traiesc mai lent, apreciez prietenii adevarati, sunt nitel mai pragmatica usor mai plictisita dar toate aceste stari care vin sau pleaca ma ajuta sa-mi definesc putin cate putin eu-ul din piese de puzzle.

Ceea ce va doresc si voua!

Enjoy my silence

2010-10-11T15:22:00.002+03:00

Parca prea mult timp am fost conectata la toate device-urile moderne ale epocii in care traim...

De fapt...sunt inca conectata, oarecum dependenta de laptop, de mobil, de internet...

Dar imi place linistea mea din ultima vreme.

Mi-a fost lene sa scriu, mi-a fost lene sa vorbesc, sa ma justific, sa ma explic, sa ma cenzurez.

Parca toate articolele mele de anul acesta au fost o cenzura de la adevarata mea personalitate... Parca.

Am incercat sa-mi exprim gandurile in scris fara sa supar pe nimeni, fara sa dau prea multe de inteles, folosind doar metafore sau asteptand sa fiu citita printre randuri.

Inca nu mi-e dor sa dau ochi cu lumea!

Ma bucur de casa noastra, am (RE)inceput facultatea, ma vad cu oamenii dragi, ma bucur de familia mea...

Sunt eu!

Nu-mi mai pasa daca sunt citita, analizata, catalogata, admirata sau criticata.

Inca ma simt prea obosita pentru a-mi cauta gandurile potrivite, pentru a cere opinii, pentru a exista prin alte minti.

Vreau sa ma bucur de lumea mea, sa ma odihnesc, sa-mi savurez diminetile tarzii, sa nu se stie de mine sau de linistea mea.

P.S. La multi ani surioarei mele :) O iubesc cel mai mult din lume!

Toamna de dupa vacanta

2010-09-07T12:14:00.004+03:00

Am tare multe de spus, de scris...

De fiecare data cand ma bantuiau gandurile demne de pus pe hartie cautam in zadar un petic... Intentionat m-am rupt de tehnologie, am abandonat laptopul, mi-am scos carnetelele si pixurile din fiecare poseta si m-am privat de libertatea de a scrie. Am vrut sa vad ce se intampla daca imi pastrez gandurile acolo unde ar trebui sa fie...in cap, nu pe blog...

Pentru mine a fost benefica pauza asta de job, am reusit sa-mi ofer din nou un concediu prelungit, sa ma linistesc, sa-mi umplu rezervorul de somn, sa pun (iar) 3 kilograme in plus, sa iubesc, sa fiu iubita, sa vad locurile pe care nu le vazusem inca, sa-mi permit sa fac totul in timpul meu, sa uit de dead-line...sa fiu eu si jumatatea mea...sa regasesc normalul acela pe care-l cautam toti si nu prea stim sa-l definim.

N-am plecat din tara pentru ca nu prea aveam unde...criza si incendiile au ajuns pana la urechile noastre ferite de televizor si de gura malitioasa a presei...

Am ales atunci cateva locuri de suflet pe care le vizitam intotdeauna cu drag. Si alte cateva locuri noi pe care nu le stiam dar de care ne-am indragostit.

In cele doua saptamani de zburdat prin tara am parcurs mai bine de 2000 de kilome

tri si-am ajung inclusiv pe la vecinii unguri (care ne-au impresionat).

Recunosc ca n-am avut parte de revelatii spirituale pentru ca nu le-am cautat de data aceasta. Admit ca nu-mi mai place sa ma laud cu fericirea mea pentru ca nu mai e un lucru nou pe care-l descopar ci e un fapt firesc pe care-l savurez.

N-am invins inca timpul si starea de asteptare dar nu ma mai grabesc. Iau fiecare lucru asa cum imi este dat, accept fiecare traire si incerc sa ma inteleg pe mine, sa ma accept, sa ma

descopar pentru ca asta imi pare acum important.

Nu-mi mai pun atatea zeci de intrebari...incerc sa las raspunsurile sa vina pe rand.

Pe rand faptele mari la care visam candva vor veni la mine cand voi fi pregatita.

Viata traita nu prea coincide cu viata visata...asta am invatat...asta am constatat. E drept, e bine sa mai visezi din cand in cand insa e mai frumos sa traiesti.

Mi-ar fi placut mai multe zile fierbinti, eu nu ma satur niciodata de soare, sunt o reptila care traieste perfect la peste 30 de grade Celsius... Ploaia ne-a gonit insa spre Bucurestiul care ramane cea mai calda zona din tara.

Am ajuns acasa, a venit toamna, se vor numara bobocii, avem planuri, chiar si de rezerva :)

Mi-e dor de toti oamenii dragi cu care nu m-am vazut de ceva vreme, ma revansez, promit!

Fara motiv

2010-08-06T10:54:00.004+03:00

Nu-mi mai place sa scriu aici dintr-un cosmar al intimitatii. Am impresia ca prea multa lume are acces la mintea mea si ma simt ciudat.

Eram candva educata spre o deschidere totala dar educatia mea e ranceda azi.

E singura mea modalitate de refulare - scrisul - si sper undeva in sinea mea sa nu-mi pricepeti filosofarile si nimeni habar sa n-aiba de cititul printre randuri. Ultima mea urma de infatuare imi sopteste in ureche ca niciodata nu mi s-au descifrat mesajele de printre randuri :) Ar trebui sa suferiti de aceleasi afectiuni psihice ca mine :)

Rad si plang pe masura ce-mi alearga degetele pe taste si am o desfatare orgasmica. Pot sa astern ganduri sub nori!

Trebuie sa storc o lamaie intreaga in ceai si sa-mi pun doua linguri de miere peste - revin - e un tabiet necesar umanizarii matinale.

Gata, sta pe masuta roz, dulce-acrisor numai bun de baut.

Sa revin la gandurile mele.

M-am uitat de vreo 50 de ori in oglinda si nu recunosc personajul...

Unde e femeia care a muncit aproape un an de zile (pe langa toti ceilalti) la echilibrul sufletesc? Omul impacat cu tot ceea ce traieste in jur, omul fericit, omul care isi doreste sa traiasca in fiecare zi, omul care a invatat sa planga si sa rada chiar si in acelasi timp.

E ca si cum as fi fost o reptila si m-a parasit primul strat de piele. Doar ca nu simt deloc cum creste cel de-al doilea strat, am ramas la stadiul de schelet.

Au ramas incertitudini, o nesiguranta zilnica, o teama de viata, de zambet, de suflet, complexe fizice si complexe psihice...iar sute de intrebari fara nici un raspuns pentru ca sunt oarba si surda.

Nu-mi cereti sa explic ce simt pentru ca nu stiu. Daca as fi stiut m-as fi autoeducat sa port o masca.

Sunt un om rau? Sunt narcisista, exibitionista, mincinoasa?

Am ales cu atentie cuvintele de mai sus...

Poate n-am fost niciodata altceva decat un om rau sub o masca protectoare...

Sau poate ca am doar mai mult timp la dispozitie?

Am promis ca va spun despre cum mi-am pierdut eu jobul doar ca nu simt nevoia sa vorbesc despre asta.

N-am fost afectata deloc, inteleg cum sta treaba cu criza, falimente si reduceri de personal, merg inainte asa cum am mers intotdeauna.

Am asadar mai mult timp liber. Sa dorm, sa rad, sa vorbesc, sa traiesc.

Crud este ca am uitat sa le fac...nu mai stiu cum.

Sau poate nu mai vreau sa invat?

Cautati sa ma analizati, n-o sa ajungeti la nici o concluzie pentru ca eu sunt omul extremelor, pentru ca azi rad, maine plang, azi mor, maine ma nasc.

Pana acum nu mi-a fost niciodata frica de nimic.

Astazi mi-e frica : mi-e frica in fiecare moment ca sunt un om rau, machiavelic, nebun, isteric. Mi-e teama ca ranesc in fiecare moment, mi-e frica de fiecare cuvant pe care-l rostesc dupa ce l-am corectat de trei ori in minte ramane in continuare un cuvant gresit. Ma sperie ca orice gest al meu are in spate un tel malefic, ca orice actiune e nascuta dintr-o miciuna, mi-e frica sa traiesc intr-o camasa de forta, intr-un spital de nebuni...

EU nu fac niciodata lucrurile bine?

Recapitulare: escapada prin tara

2010-07-27T14:06:00.018+03:00

Vineri aveam un chef de mare...Cum zacea ea, canicula, pe fiecare bucata de asfalt din Bucuresti aproape ca auzeam valurile frante din Vama, ma vedeam pe mine tolanita pe nisip, anticipam bauta din Expirat de dupa lasarea intunericului...

Totusi am plecat spre munte. Veneau ai mei, mama, tata si sora-mea, undeva pe langa Piatra Neamt; la mare pot ajunge oricand, exista atatea alte weekenduri, mi-era dor de familie, asa ca am decis.

Am pornit sambata dupa pranz, agale prin fiecare sat, lasand in urma apatiile de capitala.

Aveam muzici de toate felurile, aveam picioarele pe bord si ochelarii acoperindu-mi jumatate de fata. Aveam barbatul langa mine si un mare chef sa evadam undeva intr-o pustietate.

Drumul a fost relativ greoi...de indata ce-am trecut de Urziceni in fiecare localitate lasata de Dumnezeu era cate o masina a militiei. Militieni peste tot, in sate in orase, in afara, asteptand ca vulturii.

Evident ca am fost si noi opriti si amendat pentru cei 85 km/h "in localitate" dupa cum spunea cucul de la sapca, noi fiind convinsi ca eram in afara localitatii.

Ultimul loc canicular a fost Bacau. Acolo unde semafoarele tin cate 90 de secunde!

De cum am intrat in Piatra Neamt temperatura a coborat de la 34 de grade la ... 20. Spre Targul Neamt (unde era punctul de intalnire) termometrul indica 18 grade si o ploaie deasa ne batea continuu in parbriz plina de tupeu ...

Subsemnata (adica io) avem in bagaj doua rochite de-o palma, una chiar fara spate, un costum de baie, si o pereche de slapi. Fustita mea roz volanata devenise un petec deloc protector...

Noroc cu mama care mi-a imprumutat o pereche de jeansi si-o jacheta. N-are sens sa va spun ca aratam mult prea hip-hop in hainele de imprumut...

Ne-am cazat la poalele Cetatii Neamtului, am lasat bagajele la casuta si pentru a aveam deja zgomote amenintatoare in stomac am pornit in cautarea bucatelor cu iz moldovenesc.

Uimitor dragii mei a fost ca pe o raza de mai bine de 50 de kilometri fiecare terasa, restaurant, pensiune sau hotel (si nu erau putine) aveau cate un covor rosu intins pe trepte. Si stiti ce inseamna asta? Nunta!

Nunta pentru ei, foame pentru noi, caci n-aveam cum sa ne amestecam printre nuntasi...

Cand credeam ca o sa mancam fornetti am zarit un pub, mai ascuns, unde-am intrat si spre bucuria noastra aveau de-ale gurii.

Acum imi pare rau ca nu i-am retinut numele, vroiam sa vi-l recomand si voua daca aveti drum vreodata prin Targul Neamt. Am mancat pana amenintau burtile sa ni se sparga. Ati dedus ca erau delicioase toate si asta nu din cauza ca ne era noua foame ci pentru ca oamenii de acolo chiar isi faceau treaba cu drag.

Prima seara s-a inchiat cu focuri de artificii, la propriu :) noi am cazut toropiti de aerul proaspat, murmurand la unison cu greierii ce se incapatanau sa cante si pe ploaie.

Duminica, dis de dimineata (aproape de ora 11) cu ochii bulbucati de somn am pornit in pas vioi spre cetatea Neamtului.

Desi nu erau mai mult de 20 de grade afara si o ploaie marunta se incapatana sa cada, experienta cu vizitarea cetatii a fost una foarte energizanta.Vroiam sa vizitam cat mai multe obiective turistice din imprejurimi pentru ca dupa-amiaza urma drumul spre casa.

Cei 500 de metri abrupti pana la cetate ne-au convins ca trebuie sa ne apucam serios de sport si sa renuntam la viciul cu fum.

Urmeaza Humulestiul, devenit acum "Parcul Tematic Ion Creanga". Mi-am dorit mereu sa vad pe unde se aventura Nica in copilarie pentru ca tare ne asemanam la nazdravenii, doar ca eu nu le-am povestit inca pe ale mele :)

Am vizitat apoi manastirea Agapia pentru ca in muzeul manastirii era o expozitie a pictorului Nicolae Grigorescu. Pentru vizitatorii viitori trebuie mentionat ca exista taxa de vizita atat la intrarea in manastire cat si la intrarea in muzeul din incinta manastirii. O taxa modica e drept...dar exista.

Am pornit spre Piatra Neamt (nea Pinalti, cand repari si tu centura orasului?) unde

ne-am dat cu telegondola (pai nu?), o senzatie pe care eu am incercat-o intaia oara in viata. Noroc ca nu mi-e frica de inaltime. Asa am vazut si noi orasul, fara sa-i mai facem turul de onoare, petrecand cam jumatate de ceas in cabina cu geamuri albastre-transparente.

A urmat Bicazul, nu inainte de un pranz copios luat intr-o pensiune-restaurant din drum spre. Ma amuza cum de fiecare data cand intreb chelnerii "ciorba cutare nu are carne nu?" ei ma privesc cu o brusca ingrijorare " vai ne cerem scuze, dar chiar nu contine carne" iar eu incerc sa le zambesc cu ochi, cu dinti, cu tot: "E perfect! nu mananc carne de asta va intreb".

Chelnerita din locatia aceasta mi-a adus un bulz "asa cum ati cerut, fara carne" iar eu privindu-l cu ochii mari am cerut lamuriri : "pai n-are carne prin el, are doar bucatile acestea de muschiulet...cum nici asta nu doreati?"

Amuzant.

Barajul Bicaz si Lacul Rosu (cu al lui eveniment maghiar cu tot) au fost ultimele doua locatii vizitate.

Recunosc ca a fost un maraton turistic in mai putin de 24 de ore insa va asigur ca a fost unul deosebit.

Locurile acestei tari, frumoase, proaspete, din ce in ce mai putine ma surprind de fiecare data insa in weekendul acesta m-am concentrat pe oamenii dragi.

Mi-e drag de ai mei, de mama, de tata, ii vad atat de energici si de vii, ar complexa orice lenes de capitala :) De fiecare data cand ma vad cu ei parca as vrea sa le spun "gata, vin sa stau cu voi, nu mai plec la Bucuresti!".

Ma uit apoi langa mine, la omul care adoarme cu nasul in ceafa mea, omul care face fiecare loc sa fie acasa omul care ma face sa urlu " e al meu!" si-mi dau seama ca drumul nostru merge intr-o singura directie :)

Ne-au placut satele verzi, rupte de lume. Vrem si noi o casuta din lemn (poate chiar vopsita in roz), o capita de fan, toate animalele din lume (care sa moara de batranete dupa 1000 de ani) , cerul cu stele aproape, linistea coplesitoare, vrem basmul nostru in care nimeni n-are cum sa patrunda.

Dar pana atunci...am ajuns iara acasa, aci, in Bucu.

Voi ce-ati mai facut?

Chiar nu inseamna nimic?

2010-07-15T20:10:00.007+03:00

Ma macina un gand pe care doresc sa-l dezbat aici cu voi;

Astazi dimineata in fata cladirii de birouri unde-mi fac veacul trona un frumos Suzuki Boulevard iar eu fan moto m-am oprit sa-l admir...

In holul biroului m-am intalnit cu un coleg si cu doamna de la paza carora dupa ce le-am dat binete i-am intrebat al cui e motorul din fata.

"E al unui baiat...dar e cu o fata sa stiti" mi-a spus doamna de la paza razand.

"Doar vroiam sa stiu daca e al cuiva din cladire " i-am spus eu amuzata de remarca ei iar apoi ca sa-i intorc replica i-am aratat inelarul "N-am iesit la vanatoare sa stiti, sunt casatorita"

Apoi aproape la unison atat colegul cat si doamna au raspuns:

"Eeee! Asta nu inseamna nimic"

"Doar daca sunteti casatorita de putin timp ar putea conta..." a continuat doamna.

O secunda am ramas blocata dar apoi mi-am continuat drumul si am trecut cu vederea schimbul de replici.

Nu stiu cum de mi-au venit in minte, total intamplator mai multe astfel de remarci venite din partea mai multor oameni.

Imi aminteam cum o colega ii povestea altei colege despre o intalnire cu un client care era "atat de draguuut...dar din pacate avea verigheta"

Celalta colega a raspuns aproape fara sa respire "Eeee, asta nu inseamna nimic!"

Cand niste amici de-ai mei discutau despre o "bunaciune de tipa care avea shaiba pe deget'' replica "asta nu inseamna nimic" a venit instantaneu si in situatia respectiva...

O alta colega a fost acostata de un individ destul de libidinos iar ea ostentativa i-a aratat mana stanga si i-a spus ca e maritata. In replica tipul si-a fluturat la randul lui inelarul si i-a dat replica:

"Si eu sunt insurat! Asta nu inseamna nimic!"

Exemple mai sunt o gramada... totusi eu raman perplexa la fraza "asta nu inseamna nimic"

Cum adica?

Era un episod al serialului Scrubs in care un doctoras se plangea amicului sau ca nu mai gaseste femei frumoase. Amicul ii spune ca exista femei frumoase doar ca ele sunt invizibile. Doctorasul ramane stupefiat iar amicul exclama deodata "hei, toate fetele cu verigheta!?va rog sa o scoateti putin de pe deget!" Si ca din senin incaperea se umple cu femei. Dupa ce acestea isi pun verigheta pe deget devin din nou invizibile. "Vezi, ai activat senzorii pentru detectarea si ocolirea femeilor maritate" ii mai spune amicul.

Buna gluma americana :)

Am auzit deja toate glumele si toate miturile posibile despre casnicie, rutina, monotonie si asa mai departe. Totusi pentru mine verigheta inseamna totul.

Atata timp cat exista pe deget simbolizeaza ceva. Cei ce aleg sa o scoata de pe deget trebuie sa aiba o motivatie...

Nu sunt absurda, inteleg ca nu toate cuplurile aleg sa poarte verighete, am prieteni care au tatuaje asemanatoare, am prieteni care nu suporta inelele, dar in fiecare cuplu exista o legatura vizibila sau invizibila care-i uneste.

Ar fi ipocrit din partea mea sa sustin ca acestea au fost convingerile mele mereu. Ideea de casatorie nu mi-a suras intotdeauna, ba din contra, am detestat-o. Nu mi-au placut verighetele si de fiecare data cand vedeam un deget inelat aveam o reactie oarecum ciudata. Totusi...pe mine verighetele m-au tinut intotdeauna la distanta. Tocmai pentru ca inseamna ceva!

Ma gandeam cat de ciudata devine amprenta timpului peste oameni ; acum cateva zeci de ani cuplurile se casatoreau la comanda familiilor, nu din dragoste si totusi cu timpul invatau sa se iubeasca, sa se respecte si credeau cu desavarsire in casnicie. Astazi cuplurile se casatoresc pentru ca sunt indragostiti , pentru ca se respecta si pentru ca nu-si mai vad viata altfel decat impreuna. Dar cumva cu timpul ajung sa nu mai creada in casnicie sa-si piarda iubirea, respectul...sa nu insemne nimic...

Voi ce credeti despre verighete ?

Totul e relativ

2010-07-12T18:08:00.008+03:00

Imi aduc aminte de o perioada din viata mea (cu mai multi ani in urma) cand eram atat de fericita - fara un motiv anume, fiind eu, vie, sanatoasa, umana - ma tot gandeam si contemplam la ceva ce m-ar putea face sa-mi depasesc starea de euforie ajungand la una superioara... N-am reusit sa gasesc ceva care sa ma faca mai fericita dar nici ceva care sa ma intristeze. Eram constanta.

Ma tot minunam si-mi spuneam "cat de putin are omul nevoie sa devina fericit!".

Totul se petrecea in mintea mea, intr-o secunda, pur si simplu imi admiram momentul ireal...

Acum stau si o rumeg: nu eram nici mai grasa nici mai slaba, nici mai urata si nici mai frumoasa, eram aceeasi eu. Asa mi se nazarise mie, sa ma privesc in oglinda, sa cred despre mine ca sunt fericita si ca nu se poate sa fiu mai mult de atat, sa ma bucur de momentul acela fara sa-mi mai doresc nimic altceva.

Apoi, intr-o alta perioada de timp, total nefericita, cugetam momentul si-mi spuneam "ce poate fi mai rau de atat?sa mor?ar insemna sa scap de suferinta si de durere". Tot astazi constat ca intre starea de fericire de mai sus si starea deplorabila nu exista nici o diferenta. Aceeasi eu, vie, sanatoasa, aceleasi ore curgand greu (sau usor), aceeasi infatisare, acelasi suflet.

Circumstante diferite? Faptul ca m-am aflat in sud sau in nord? Ca am fost langa un om sau altul? Ca am avut mai multi prieteni sau mai putini?

De ce intr-o zi pluteam iar in alta plangeam?

Posibil ca veti gandi despre mine ca sunt o primitiva pentru ca nu tin cont de cauzele inconjuratoare care ne fac fericiti sau nefericiti, ca asociez starea de bine cu placerea si starea de rau cu durerea?

Eu cred ca fericirea sau durerea sunt undeva in mintea noastra. Nu spun ca nu exista, nu spun ca motivele nu pot sa ne stimuleze in a nutri un sentiment sau altul, spun ca depinde de noi sa vedem jumatatea plina sau cea goala a paharului si sa alegem ce simtim.

Unii se pot bucura de jumatatea goala (mai putin de baut, de indurat) altii se pot intrista de jumatatea plina (mai mult de indurat, pana cand Doamne?) insa asta nu inseamna ca o jumatate sau cealala e buna sau rea.

De fapt eu incerc sa ma autoeduc, sa-mi dovedesc mie ca pot sa dau cate o definitie pentru fiecare sentiment pe care-l nutresc.

N-as vrea sa incep sa-mi cataloghez starile dupa cat de putin fericita, cat de "foarte fericita", trista, suferinda sau de-a dreptul depresiva pot sa fiu.

As vrea totusi sa-mi gasesc eu-ul acela pe care credeam ca-l cunosc bine dar uite ca incepe sa-mi fie pe zi ce trece mai strain.

Inca nu sunt pregatita sa va vorbesc despre mine :) a fost un efort mental destul de mare sa leg toate frazele de mai sus (cu sau fara logica) si sa ajung la concluzia ca totul (sau ma rog, aproape) este relativ.

Pana si definitiile.

A fi sau a nu fi...rasist

2010-07-08T10:54:00.008+03:00

Oricata bunavointa, intelepciune si intelegere as avea ma poticnesc intr-o ura de semeni teribila.
Ce e de spus dupa ce acum doua saptamani un tigan m-a urmarit pana acasa si m-a agresat chiar in fata portii?
Ce e de spus cand doi pui de tigani te agreseaza pe lac in Cismigiu? Inotau in mizerabila apa a lacului, s-au prins de barca in care eram eu si Vali, au cerut bani si-au amenintat ca ne rastoarna barca...
Ce era sa fac? Sa ii inec? Sa ii urasc? Sa ma declar rasista?
Eu stiu ca nu sunt rasista, nu ma intereseaza culoarea pielii, rasa, nationalitatea, religia si asa mai departe. Ma intereseaza omul.
Cei optimisti vor spune ca am numarat doar intamplarile negative si ca am uitat de cele pozitive.
Cand eram copil am trecut cu mama si cu sora mea printr-un cartier de tigani si unii dintr-o haita s-au luat de noi, stiind ca ei sunt mai multi si ca noi suntem speriate.
Am scapat cu bine fara incidente nefericite pentru ca am marit pasul si nu le-am dat atentia pe care o cerseau violent.
Mai tarziu era sa o patesc bine de tot pentru ca am incercat sa avertizez o tanara in tramvai ca este jefuita.
Ciudat e ca in aproape doi ani si jumatate de locuit in Rahova n-am avut incidente cu tiganii desi acolo e patria lor.
Am acum cand locuiesc in inima Bucurestiului...
De cate ori ii vad oricat as incerca sa ma controlez sunt coplesita de repulsie amestecata cu teama si amestecata cu furie.
Sa ne intelegem ... nu fata de toti din rasa lor. Doar fata de aceia care isi refuza adaptarea la societate. Cei ce se comporta precum gandacii de bucatarie, traiesc in mizerie, traiesc pentru a dezgusta si pentru a face rau.
Asta o spun eu, un om care intotdeauna are bani pentru cersetori.
Autoritatile nu pot face nimic impotriva lor.
Ce este ingrijorator e faptul ca se inmultesc... Cu o viteza incredibila! Fac progenituri de la varste tinere, ajung ca la 30 de ani sa fie deja bunici si sa aiba nepoti multi!
Nici nu se pot schimba.
Ei spun ca societatea nu le da nici o sansa, eu spun ca nici ei nu-si doresc o sansa.
Exista atat de multe asociatii pentru rromi (DA unii sunt tigani altii sunt rromi!) unde cei ce vor sa-si depaseasca conditia (la fel ca si romanii de altfel) o dovedesc.
Totusi, n-am fost niciodata agresata de un roman, fie el muritor de foame...
De fiecare data cand se intampla ceva de genul acesta "trebuie sa incercam sa nu judecam" , "sa nu fim rasisti" , "au si ei drepturile lor" si asa mai departe. Au fost creeate atat de multe prejudecati si suntem atat de cenzurati pentru a poza decent intr-o societate infecta!
Ei bine nu dau doi lei pe ce spune societatea romaneasca: nu-mi plac tiganii cersetori, muritori de foame, taratori prin tramvaie, imputiti, nespalati, cei ce agreseaza femei, copii, batrani, cei ce se drogheaza cu aurolac, cei ce nu or sa se schimbe niciodata nu pentru ca nu li se intinde o mana ci pentru ca orice specie trebuie sa-si aiba parazitii.
Ne facem ca nu-i vedem, ii toleram pentru ca "nu suntem rasisti" ?
Nu sunt Hitler si nici nu fac parte din KKK dar asta nu inseamna ca voi trece peste incidente de acest gen cu inima deschisa!

De ce nu interactionez?

2010-06-30T10:08:00.006+03:00

De fiecare data se intampla ceva care sa-mi rapeasca avantul, sa-mi pleosteasca cheful sa imi redea aerul trist ca suntem atat de departe de schimbare incat am uitat notiunea cuvantului.

De o buna perioada am incetat sa fiu bataioasa in interactionarea cu cei din jur. Nu stiu daca cedez, daca acesta-i modul meu de a capitula insa prefer sa ma abtin si sa ma feresc decat sa ma enervez sau sa ma tratez.

Am renutat sa mai beau cafea - oricum nu gaseam decat rar cafea buuna (cum imi placea mie) , sau plateam inuman de mult pentru ea. Imi beau ceaiul de diminieata acasa pentru ca m-am saturat sa spun fetei de la chiosc (nu spun care) ca vreau miere si ea sa-mi puna zahar...

In pauza de pranz prefer sa-mi iau de la supermarket ingredientele si sa-mi prepar o salata, sau orice altceva pentru ca la carciumile din jur nu prea au meniuri vegetariene (am uitat sa va spun :P ) si pentru ca m-am saturat sa fiu servita prost dar bacsisul sa fie obligatoriu...

Incetul cu incetul ma sustrag ritmului alert si incerc sa-mi inlocuiesc tot ceea ce se poate inlocui din necesarul de interaciune cu ... restul.

Despre altceva vroiam sa va spun :
Aseara dupa job trebuia musai sa ajung in cealalta parte de oras asa ca eram nevoita sa folosesc transportul in comun (merg cat pot de mult pe jos doar pentru a evita ratb-ul).

In fata garii de nord in statie cu banii atent pregatiti (3 de 50 de bani) ii cer politicoasa doamnei un bilet.

"2 lei saizeci!"

"poftim?s-au scumpit biletele?"
"nu, tre' sa luati doua calatorii!"

"dar eu vreau doar una"

"n-am bilete de una" imi spunea tanti de la ghiseu deja enervata de reactia mea.

"cum adica nu aveti bilete?" mie nu-mi venea sa cred.

"uite N-AM!vrei doua calatorii bine, nu vrei asta e!"

Incercam din rasputeri sa-mi reprim orice pornire. Ma gandeam ca probabil sunt a 1000-a persoana care o chestioneaza, ca probabil si-a pierdut rabdarea, imi spuneam orice m-ar fi impiedicat sa imi pierd eu rabdarea. Pentru ca o amarata de casiera de la RATB chiar nu merita sa-mi pierd rabdarea.

I-am spus ca voi cumpara doua calatorii, i-am intins banii, mi-a suierat printre dinti ca trebuie sa-i dau marunt si cand i-am spus ca nu am (recunosc, aveam) mi-a trantit restul si biletul pe tejghea. Unele monede s-au rostogolit pe jos...

Mi-am luat biletul, monedele de pe jos, am multumit, am notat numarul de la sesizari, m-am uitat la ecusonul cu numele ei si-am decis sa dau un telefon.

Doamna de la telefon, mult mai politicoasa decat colega ei (probabil statea intr-un birou, nu in buricul garii de nord unde aerul miroase a iad) , mi-a spus ca e normala situatia deoarece tocmai se pregatesc sa scoata din circulatie bilete de o singura calatorie si sa introduca cartelele plastifiate.

"Daca biletele de la ghisee sunt finalizate, calatorii sunt nevoiti sa-si achizitioneze bilete cu doua calatorii, sau sa isi incarce cartelele cu o singura calatorie (trebuie totusi sa achite taxa cartelei - adica un leu saizeci) insa nu avem cum sa suplimentam ghiseele cu bilete de o singura calatorie."

Am inteles. E drept, mi s-a vorbit frumos, politicos si intotdeauna inteleg cand mi se vorbeste pe aceasta limba.

Ma gandeam doar...ce se intampla daca o persoana in varsta si fara bani doreste un "one-way-ticket"?

Despre doua carti

2010-06-28T16:25:00.010+03:00

De curand am finalizat doua carti frumoase, de dragoste. Nu stiu cum de nu le-am citit mai devreme, poate asa ne sunt date toate - la timpul lor.

Sau poate n-as fi inteles ce sta in condeiul autorului, n-as fi simtit daruirea prin cuvinte si confesiunea sincera peste care au apus atatia ani.

In lumea de azi, dupa ani si ani de "evolutie" omenirea a invatat sa-si subjuge emotiile, sa fim cu adevarat miscati doar de fapte socante...mai putin de sentimente simple dar sincere.

Ei bine, am citit "Maitreyi" si mai apoi "Dama cu camelii".

Dupa cum imi spunea draga de Sonia, eu voi fi intotdeauna fascinata si indragostita de ultima carte citita. Uite ca de data asta au reusit sa ma emotioneze ambele carti. E drept, inclin balanta putin mai mult spre Dumas (fiul) fara sa am o afinitate fata de autor ci doar spre cuvintele tare frumos alese.

In ambele carti povestile de dragoste incep ca o gluma, personajele principale sunt in floarea tineretii, se indragostesc cum numai niste copii de 20 - 24 de ani stiu s-o faca crezand ca dragostea invinge orice fel de prejudecata si ca a lor mai cu seama va invinge si va fi nemuritoare.

Am zambit recunoscand patima care te transforma in scalvul sentimentelor. De cele mai multe ori indragostitul isi divinizeaza cele simtite. Te simti nobil prin simplu fapt ca ti-ai pus inima in mainile celui ce iti raspunde cu aceeasi moneda.

Vorbim de dragostea impartasita.

Este un microb inrobitor care se inmulteste cu o viteza incredibila iar efectul - o betie cerebrala - promite ca n-are sa te paraseasca niciodata.

Cu cat sentimentul este mai sincer, cu cat devotamentul si-a atins cota maxima momentului (caci cu cat alegem momente mai diferite cu atat maxim capata alt sens), cu atat un impediment cat de mic poate sa ia o amploare teatrala.

Din considerente de mediu inconjurator (n-o sa va dezvalui chiar tot) atat Eliade cat si Dumas isi despart tinerii amorezi si-i plaseaza in cealalta extrema - cea a suferintei.

Haosul se instaleaza cert mai repede decat divinul. Talentatii autori redau intocmai (de unde deduc ca si ale lor suflete au purtat cicatrici) nebunia unui suflet despartit de sufletul pereche.

Nu conteaza cand ati iubit, cat timp a durat iubirea, conteaza sa fi fost sincera, si la un moment dat (aproape de fiecare data) imposibila. Orice iubire pare la un moment dat imposibila.

Doza de nebunie, adrenalina, durerea arzatoare sunt descrise perfect, atat de viu incat m-am simtit brusc parasita si singura.

Mi-am amintit ca atunci cand il intalnesti pe el (sau pe ea) si simti, stii, ca altceva nu te va mai face niciodata sa te simti intreg, e inutil sa crezi ca timpul ar rezolva vreodata ceva. Nu intr-un astfel de caz, nu un astfel de sentiment.

Sunt emotionata, pe langa faptul ca e prima oara dupa un timp lung (pentru mine) cand pot sa scriu cu atata usurinta, aproape am plans cand am recunoscut in emotia personajelor din carti emotia mea si emotia lui din primele zile si din toate cele ce au urmat.

Va recomand si voua, celor ce ati fost la fel de lenesi cu lectura ca si mine (anul trecut - dar am o scuza) sa puneti mana pe macar una dintre aceste doua frumoase povesti (reale?).

P.S. Ce-mi mai recomandati de citit?

Memoria selectiva

2010-06-23T11:38:00.014+03:00

Am observat ca de o perioada incoace am flashback-uri cu intamplari din viata mea pe care le credeam demult apuse.
Cred ca fiecare om are o "cutiuta" cu amintiri urate sau dureroase sau rusinoase pe care o pastreaza incuiata cu lacatul mintii, ascunsa atat de bine incat uita ca exista.
De obicei n-avem cum sa ne eliberam de aceste posesiuni cerebrale pentru ca procedeul ar fi mult prea greoi.
Daca am un stoc de amintiri dureroase prefer sa nu ma supun torturii de-a le dezgropa. Daca exista intamplari jenante (sunt sigura ca fiecare dintre voi puteti scotoci cel putin cateva amintiri extrem de rusinoase din care ati invatat ceva dar pe care nu vreti nici macar sa le destainuiti) preferam sa tragem ponoasele intern pana cand mecanismul nostru de selectie le cicatrizeaza.
E aproape la fel ca si in cazul cosmarurilor. Oricat de infricosator ar putea sa fie un vis il pastram putine zile apoi ne descotorosim de el.
Ei bine, in cazul unui exercitiu de memorie pot sa-mi amintesc de exemplu ca unul dintre cele mai stranii vise ale mele a fost acela in care eram jupuita de vie si crucificata de o gasca de calugarite.
Dar sa nu vorbim despre exercitii de memorie, sa vorbim despre flashback-uri (DEX: Inserție care înfățișează o scurtă acțiune secundară plasată în trecut ). Sa vorbim despre aceasta "cutiuta" posibil supra-aglomerata cu dejectiile memoriei care acum da pe-afara.

Eu am o memorie destul de buna si chiar daca trece o perioada buna de timp intre anumite intamplari pot sa pun cap la cap piesele de puzzle si sa fac legatura intre ceva vazut/auzit/intamplat acum 6 luni (de exemplu) si ceva petrecut acum 12 luni (iarasi de exemplu). Dat fiind faptul ca timpul atenueaza aproape orice, perioada aceasta lunga intre piesele mele de puzzle imi pot diminua impactul informatiei?

Irelevant.

Cum m-as putea eu manifesta (ca om) daca toate amintirile (cele selectate spre a ma descotorosi de ele) revin brutal in mintea mea?

Ajung oare sa-mi pun intrebari daca sunt pure iluzii fabricate de mine?

N-as putea sa va vorbesc despre CE anume imi bantuie gandurile. Unele intamplari sunt atat de vechi incat le-as altera mai mult daca as incerca sa le relatez.

Sunt compusa din suma intamplarilor prin care am trecut, dar v-am mai spus asta. Uneori sunt o fiara salbatica, alteori sunt bunatatea intruchipata, de cele mai multe ori sunt absurda si irationala, uneori nu sunt decat o fiind nedefinita asteptand amprenta timpului pentru a-mi contura personalitatea...

Totusi exista dorinta de-a ma elibera. Vreau sa ma simt libera de orice fel de amintiri neplacute sau dureroase. Vreau sa imi dovedesc eu mie ca nu sunt compusa din acele elemente...

As vrea sa fac acest exercitiu de sinceritate, cu mine, in oglinda.

Suntem ce fel de oameni ne dorim sa fim.

Din nou...

2010-06-21T11:19:00.009+03:00

...zeci de ganduri, demoni mai mari sau mai mici, dorinta de exorcizare in scris, dorinta de-a transpune ganduri in scris, dorinta de-a ma confesa astfel incat sa-mi gasesc raspunsurile prin propriile cuvinte.
Apare autoeducarea, autostapanirea de sinte, autosugestia, privitul in oglinda mai bine, mai aproape cautand sa gasesc altceva decat chipul pe care mi-l stiu prea bine.
"n-ai voie sa gandesti asa Cristina!"
"de fapt nu, tu nu simti asta, tu nu gandesti asta, tu n-ai nevoie decat de ceea ce-ti spune creierul tau cand este precis, taios, lucid"
Chiar cred ca omul este o masinarie educabila care poate sa faca abstractie de suflet si sa traiasca coordonat de minte.
Doar ca pana si mintea mea e obosita astazi. Si refuza sa ma ajute. Putrezeste letargica sub invelisul de par blond.
Vorbeam candva despre traitul pentru un punct mic, abia vizibil, din viitor. Asa sunt eu acum. Trec peste toate zilele pentru un punct necunoscut pe care-l vad cumva la oriozont. Habar n-am daca acest punct e de fapt o himera.
Acel "maine" devine pentru mine Mecca.
Sunt constienta ca intr-un anumit moment al existentei noastre devenim dependenti de intrebari existentiale. Ori ne subjuga setea de cunoastere, asa cum sunt eu momentan, citesc aproape tot ce-mi cade in mana, ma simt ca un burete care absoarbe informatia vitala pentru creier. In fiecare carte citita caut poate raspunsul la intrebarile mele...
Oricat v-ati chinui sa cititi printre randuri spusele mele de azi nu veti avea succes. Pentru ca nu exista nici o morala care trebuie identificata.

"cand voi vrea sa scriu, voi scrie"

"cand voi avea ceva de spus cuvintele se vor ivi natural"

Nu-mi vine sa cred cat de goala de orice gand ma simt. E ca si cum as fi abuzat de un izvor de inspiratie iar acum el a secat.

Ori am impresia destul de puternica ca mi-am folosit deja toate celelalte cuvinte.

Dar este paradoxal cata nevoie de confesiune in scris pot sa am...

Ultimele zile incinse

2010-06-15T10:30:00.009+03:00

Aveam atatea zeci de ganduri, stand in compartimentul incins al trenului accelerat cu destinatia Gara de Nord - Bucuresti.
Cred ca-mi fierbea mintea la cele peste 40 de grade si n-aveam unde sa notez cele cateva idei pe care le-as fi vrut musai asternute aici.
Hai sa pun ordine in intamplari:
A venit si vara mult-asteptata, glorios cu toata puterea soarelui abatuta asupra tarii noastre.
Asa ca am decis sa fug in celalalt "capat de lume" unde (credeam eu) totul e mai domol.
Dupa aproape 13 ore de drum, un roman si jumatate citit, ma asteptam sa cobor din tren, sa adie un vant usor racoros cu iz de munte si padure. Doar ca de data asta soarele matinal era pornit sa prajeasca fiecare particica vie din jur.
Dar era atat de bine sa fiu acasa!
Cum ma asteptasem cele patru zile au trecut ca vantul si ca gandul insa cu efecte benefice asupra psihicului meu usor avariat de capitala.
Mi-am obisnuit fiinta cu mici "atentii" periodice. Astfel ca daca nu-mi iau odata la cateva luni macar 3 zile pentru mine (egoista de mine) risc sa-mi pierd din coerenta.
N-am vorbit la telefon decat cu jumatatea mea, nu m-am uitat la televizor (ca nu am avut timp), nu am discutat nici despre viata si nici politica... M-am plimbat, am savurat, am ascultat, am privit, am iubit clipa si mi-am lasat mintea sa se odihneasca de nutrirea oricarui gand.
Familia mea e o familie atat de vie incat uneori am impresia ca trebuie sa tin eu pasul cu ei. Stiu sa-si traiasca fiecare zi prin acel "hai sa facem ceva" pe care eu il aman seara dupa o zi la birou. Ai mei nu amana nimic niciodata. Fiecare zi e o noua experienta, un alt loc de vazut, o situatie de explorat, nu exista plictiseala sau blazare. De asta imi plac, de asta de fiecare data imi spun ca-mi voi trai si eu clipa fara sa uit ca timpul imi apartine in primul rand mie.
Mai spun si de aceasta data ca Maramuresul e cel mai frumos judet al acestei tari. Cred ca acolo sunt cei mai blanzi oameni chiar daca nu se lauda cu stive de diplome de studii.
Oameni sinceri, oameni pentru care increderea nu e un cuvant suspicios, oameni care ajuta pentru ca pot, oameni care se bucura pentru ca stiu cum, care traiesc in ritmul lent pentru ca timpul fuge dar ei reusesc sa-i tina piept.
Am dat o fuga pana la vecinii unguri unde mi-am relaxat si trupul (nu doar sufletul) intr-un mic strand termal. Foarte ingeniosi vecinii nostri, curati, chibzuiti, mai mare dragul sa petreci timp peste granita.
Ultima si cea mai frumoasa zi a fost petrecuta in Maramuresul istoric intr-un loc de basm.
La intoarcere am facut 14 ore intr-un tren ce tinea neaparat sa opreasca in toate statiile desi isi spunea accelerat. Cabina mea din vagonul de dormit parea cea mai putin oxigenata... De fapt cred ca am inregistrat un record de 14 ore intr-o sauna pentru ca nu era nici o diferenta intre clasa 1 a trenului si sauna umeda din Ungaria... De fapt mint...la sauna umeda aveam vapori de musetel, aici doar miros de CFR :)
Iata-ma acasa, la casa noastra, in capitala noastra, in coltul pe care doar noi stim sa-l animam. Mi-a fost dor de el pentru ca nu m-am simtit completa, mi-a fost dor de orasul pe care-l cunosc mai bine decat cel natal, insa nu mi-a lipsit zgomotul de criza. As fi vrut sa nu citesc despre protestele oamenilor disperati, sa nu ma intreb daca ziua de maine va fi gri...

Dar in ciuda tuturor culorilor posace e vara. Vreau (vrem) sa ne rupem de monotonia din jur si sa gustam din soare, mare, munte, in fiecare sfarsit de saptamana :)

Voi cum v-ati petrecut ultimele zile incinse?

Eu cand visez ca zbor, zbor!

2010-06-08T10:37:00.019+03:00

Eram azi-noapte (bine, nu eu, creierul meu ; am decis sa va spun de la inceput ca e vorba despre un vis ca sa nu va tin cu sufletul la gura) intr-un fel de parc de distractii ascuns intr-o padure verde si deasa ce-mi semana a plaiuri natale.

M-am apropiat de tarcul cu cai, unde se inghesuiau toti privitorii, m-am strecurat printre ei, am privit superbele exemplare, mi-am dres vocea cat am putut eu de bine si-am grait cu toata puterea catre supraveghetor:
"Vreau si eu un CAL!"

Barbatul s-a uitat la mine, m-a masurat dintr-o extremitate in cealalta, a zambit usor si-a disparut printre grajduri. Toti oamenii se uitau cumva ciudat la mine, iar eu mandra de atentia pe care o captasem ma umflasem toata in pene.

Omul s-a intors spre mine tinand de capastru un...ponei roscovan si pletos.

"Ia uite si calul tau!" mi-a spus el razand si privind multimea care era peste masura de amuzata.

Incercam sa-mi pastrez calmul si sa dau dovada de demnitate in continuare:
"Cred ca n-ati inteles...Vreau un CAL! Un cal, nu un ponei. Unul care sa fie dresat sa raspunda la comenzi si sa fie suficient de bland."

Omul a disparut cateva momente intr-un capat al tarcului si s-a intors tinand de capastru un cal unguresc, negru, pletos si cam de nestapanit (am dedus eu dupa cum se smucea din mainile barbatului).

M-am uitat lung la cal, l-am apucat de capastru incercand sa-i domolesc nechezatul. In sinea mea ma rugam sa-l pot macar incaleca, mai ales ca simteam zeci de ochi tintuiti asupra mea.

"Cand trebuie sa-l aduc inapoi?"

"Il poti tine toata ziua, sau te poate tine el pe tine toata ziua, depinde doar unde mergeti."

Omul asta responsabl de herghelie imi devenea din ce in ce mai antipatic cu ironiile lui.

Am tras aer in piept, am incalecat (cu succes) iar calul simtind greutatea mea umana a nechezat mai mult a intimidare. Isi testa stapanul...

L-am apucat strans de haturi, si am strans genunchii spirjiniti pe baza gatului lui (de o parte si de cealalta, evident). M-a inteles. Apoi am luat-o incet la pas pentru a iesi din multime. Incercam sa-mi corelez miscarile bazinului cu miscarile pasilor lui.

Cand am iesit din perimetrul aglomerat si zgomotos mi-am facut curaj si i-am dat comanda calului "Galop!".

Calul meu s-a smucit puternic (cumva pentru a-si elibera capul de haturi) a dat s-o ia la goana , i-am simtit picioarele din fata desprinzandu-se de pe sol, mai apoi si cele din spate, de undeva din lateralele burtii i-au crescut doua aripi gigant din care a batut puternic de vreo doua ori.

Imi inclestasem o mana pe capatul de sa si cu cealalta tineam inca haturile. Am strans genunchii incercand sa-i transmit calului ca ma tin inca bine de el, si am tras de haturi incercand sa-l incetinesc. Eram deja deasupra padurii.

Am realizat ca zbor, ca noi zburam, calul era totusi de nestapanit, puteam sa-l las in voia lui incercand sa-l coordonez fara a-l brusca. Sa ma bucur de ceea ce mi se intampla, pentru ca obtinusem o siguranta de sine cumplita.

Eram mult prea sus pentru a cadea, asa imi spuneam.

Vroiam sa-i inlantui gatul cu bratele, sa-mi lipesc obrazul de coama lui dar stiam ca nu i-ar fi comod sa galopeze (chiar si prin aer) daca-l tin asa. Totusi nu-mi puteam tine spatele drept datorita vantului si a batailor lui din aripi. M-am aplecat usor in fata, biciuita de cateva fire din coama lui.

Nu batea din aripi constant, falfaia de vreo doua-trei ori la fiecare cinci-zece minute.

Am inchis ochii pentru cateva secunde simtind doar soarele si vantul... Imi batea inima gata sa-mi sara din piept dar eram incredibil de fericita.

Dupa ce-am strabatut o intindere ce mi se parea enorma, am simtit cum calul meu isi pierde din altitudine, lin, coboram pana am zarit alt tarc unde el se indrepta reflex parca.

Am "aterizat" bineinteles in apropierea tarcului, feriti de ochi curiosi si-am luat-o la pas pana in pragul grajdului.

Eram inca sub hipnoza celor intamplate.

O femeie s-a indreptat spre mine oferindu-se sa-mi duca calul la grajd. I-am explicat ca l-am luat dintr-un alt loc insa mi-a spus ca apartin aceluiasi proprietar si ca-mi pot lasa animalul aici, el va fi in siguranta.

Trebuia totusi sa ma intorc.

"Vreau sa-mi dati alt cal pentru intoarcere. Vreau unul bland, care sa raspunda mai bine la comezi."

Mi-au dat un cal alb, linistit si bland. Tot drumul de intoarcere a fost extrem de ascultator.

... apoi m-am trezit :)

Morala? De fapt doua pentru cei ce ma citesc azi:

In primul rand fiecare rebeliune isi are perioada ei. Nebunia trebuie gustata insa nu adoptata :)Iar in al doilea rand, n-am mai visat ca zbor de cand eram mica si-mi doream vacanta de vara. Am sa "zbor" la ai mei (la Baia Mare) cateva zile, ne auzim/citim/vedem cand ma intorc...

in rest...nu vreau sa stiu de nimeni nimic ...cateva zile :P

Nimic concret

2010-06-03T10:31:00.008+03:00

Nu mai sunt atenta la oameni.
Nu mai sunt atenta la mine printre oameni.
Nu mai am rabdare.

Nu mai am cuvinte si nici ganduri.
Toate-mi incep cu nu. Unele au totusi iz pozitiv: nu vreau sa ma prabusesc intr-o lume a blazarii ; nu vreau sa sfarsesc intr-o captiva intr-un loc pe care-l (ce?!?! - nu gasesc cuvantul)... compatimesc (asta era!).O vreme m-am pacalit ca e vorba de astenia de primavara. Apoi mi-am spus ca ma dor toate zilele ploioase. Apoi ca nu mai respir din cauza prafului si-a mizeriei...
Apoi m-am izolat in raiul meu personal, cel de acasa. De fapt pentru acele cateva ore rezist si traiesc. Acasa si El. Caminul in care deocamdata nu va las nici macar sa trageti cu ochiul. Nu va mai spun nimic de noi-ul perfect. Sunt a naibii de egoista.
Ei bine, in afara de acele cateva ore...totul imi pare fad.

N-am chef de nimic. Mi-am pierdut cheful... Il vreau inapoi!

Ma entuziasmau zilele frumoase cu soare, animalele din parc, copii care merg de-a busilea, pataniile amicilor si-ale prietenilor...
Aveam pofta de ascensiune carieristica, ma dovedea setea de cunoatere, evolutia umana...
O fi normal sa ma scufund in lene si indiferenta? O fi normal sa nu gasesc nici macar o emotie in creieru-mi?

Alta data imi vorbeam in gand atat de mult incat nu prisoseam sa astern cuvinte peste cuvinte, cugetari si filosofari. Azi mi-e lene sa ma aud gandind si ma bucura linistea absurda.
Si NU sunt deprimata! Nu sunt trista, nu sunt ranita, nu sunt nimic. Asta e! Nu sunt nimic!
Mi-e lehamite sa va spun orice. As vrea sa va postestesc intamplari si aventuri pentru ca mai apoi sa le recitesc si sa ma amuze insa n-am CE! Pentru ca sunt imuna :)
Ma uit la South Park seara si imi place tare mult serialul asta. Am inceput sa le memorez replicile. Mai nou nu pot sa nu gasesc ceva de ironizat in tot ceea ce misca...

Ma gandeam sa incep sa ies mai des, sa ma vad pe rand cu toti prietenii (putini si asa) pe care i-am cam neglijat in ultima vreme...
Dar mi-e ca i-as plictisi teribil...Ce sa va spun? Ca n-am chef de nimic? Ca orice gand e un efort pentru mintea mea lenesa?

Mda... cam asta aveam de spus. Profund nu?

Un sufletel cauta familie

2010-06-01T10:01:00.003+03:00

Pisicuta a ajuns la noi la birou ieri. Tot de atunci ii cautam o familie iubitoare.

Ea e cuminte, are doar o luna, ochisori

albastri si puf alb cu negru...adorabila, ce mai!

Poate isi doreste cineva s-o ia acasa, sa se bucure de ea crescand frumos.

Zi draga mie

2010-05-28T13:17:00.020+03:00

Pe 28 mai 1935 s-a nascut bunica mea care m-a crescut. Ea nu mai este printre noi, Dumnezeu a luat-o la el pentru ca a fost gelos.
Atunci l-am urat tare mult pe Dumnezeul in care ma incapatanam sa nu cred. De fapt cred ca am constientizat existenta mortii abia cand ea s-a stins. Pana atunci am sfidat acest proces (pana la urma natural).
N-am putut sa stau langa ea in ultima ei seara printre oameni. Am fost egoista si-am incercat sa ma protejez pe mine de durerea de-a o vedea cedand...
Poate din acest motiv mintea mea n-a admis niciodata ca ea nu mai este. Vorbesc cu ea de cate ori vreau si parca o aud vorbindu-mi. Parca...
Dar destul cu amintirile dureroase!
De fapt ziua in care ea a venit pe pamant conteaza. Si toate celelalte zile in care ne-a dat tot sufletul ei, ne-a iubit, ne-a ocrotit, ne-a oferit cea mai frumoasa copilarie...
Trebuie doar sa inchid ochii si sunt acolo, intru in casa cu pereti grunjosi de culoare verde crud, trec de holul racoros unde pe pereti stau frumos cateva farfurii din lut pictate manual, ajung in bucataria cu soba veche, plita maaare si gri-inchis care uneori scoate fum cand pui cartofii la copt direct pe plita. Mobilierul e unul vechi, vernil, de fapt toate obiectele din casa au cate o istorie lunga si cate o poveste interesanta, iar pentru mine este un colt de rai.
Ma gandesc ce are buni in camara intunecata cu podea din ciment inchis la culoare? Nu prea-mi place sa intru in camara pentru ca e intunecoasa si friguroasa, dar de cate ori intra buni acolo aduce ceva bun. Si ca de fiecare data are ceva pus deoparte pentru mine...
O sa ma intrebe daca mi-e foame. O sa-mi spuna cate feluri de mancare are si-o sa liciteze cu inca vreo 3 pe care mi le poate prepara pe loc :) Apoi imi spune ca zmeura sau capsunii din gradina s-au copt si ma intreaba daca vreau sa-mi culeaga...
Asa e, m-a rasfatat peste masura...
Mananc ceva, in timp ce ea vine cu o farfurie plina de zmeura proaspata, spalata si parfumata.
Dar nu mai am rabdare, am chef sa ies la joaca, cat mai repede, sa alerg pe ultita prafuita, sa verific daca toti ceilalti copii sunt pe la bunici in vacanta, daca pe campul de alaturi au inflorit garofitele salbatice, cate poame verzi sunt in copacii din livada, daca iepurii au pui (si daca da, cati?), ce mai face cainele ala dement, cat de rece e apa din fantana, cat mai au nucile pana sa devina cat de cat comestibile, dar agriesele?cand facem vinul de coacaze? (stiu, stiu ca n-am voie sa beau, dar n-o sa stii tu buni de cate ori am tras cu furtunul pe furis cate un borcan de vin de coacaze si-am baut pana statea sa-mi explodeze inima ca "e bun pentru tensiune").
Ajung pe inserat, intru in goana in casa, miroase a lapte proaspat fiert, dar iti spun ca vreau sa mai stau putin "La cruce" (monument ridicat de raposatul bunic la rascrucea de drumuri din sat) cu ceilalti prieteni veniti si ei la bunici.
Nu-ti prea place ca vreau sa ma lungesc in noapte, dar imi dai voie buni, ti-am promis ca nu stau mult. Imi spui in drum spre plecare de cel putin doua ori ca poate telefoneaza mama sau tata, sa nu cumva sa nu fiu prin zona. Rad in gand stiind ca n-ai putea niciodata sa "ma dai de gol" si le spui de fiecare data (nevrand sa fiu certata de ei) ca sunt la matusa peste drum, ma uit la desene animate :) Televizorul ei nu e "pe lampi" si merge mai bine...
Ajung acasa poate pe la 11, trecute. Ai lasat lumina in curte, sa nu-mi fie frica cand vin pe ulita. Mi-ai pus cheia pe geamul dinspre gradina, ca sa nu te trezesc. Deschid usile din lemn vopsite in alb; vopseaua de pe usi se cojeste masiv si toate balamalele suiera usor. Inchid iar cu cheia.
Acum parca mi-e pofta de zmeura de mai devreme...
"buni dormi?"
Nu dormi, ci doar atipisei, imi spui sa mananc, am ceva cald pe soba in care mocnesc carbunii desi afara e vara. Ai vrut sa imi pastrezi mancarea calda.
Infulec ceva, dar tot mi-e pofta de zmeura , asa ca...o caut in camara. Nu-mi prea place camara (am mai spus-o) asa ca deschid mai intai lumina, imping grijulie usa, astept 2-3 secunde apoi incerc s-o cuprind dintr-o singura privire si sa iau rapid ce am nevoie.
In sfarsit, m-am foit peste tot, ma incearca somnul. Ma schimb in hainele de noapte si ma sui in divanul tau vechi si denivelat. Ii aud toate arcurile dar ma crezi ca asa somn bun n-am mai avut de atunci?
"spune-mi o poveste buni...da' de fapt... zi-mi cu razboiul...cand erai tu mica"
Imi povestesti balmajind si atipind povesti pe care le stiu deja dar de care nu ma satur niciodata pana cand adorm si eu.

Dimineata, ma trezesc si ma las cu greu convinsa sa ma spal pe ochi cu apa rece-rece de la fantana. Imi spui ca e "soarele pe cer de-o sulita" ceea ce inseamna ca e ora 10. Ma amuza sa-mi vorbesti asa, stiu ca ti-e dor de mama ta, care va vorbea asa cand erati copii.
O luam de la capat cu micul dejun, am 3 sau mai multe variante, depinde de ce mi-e pofta.
Molfai incet si lenes gris-ul in lapte presarat cu scortisoara, cacao si putin zahar pe care te-am rugat sa mi-l faci intentionat cu cocoloase ....
Ma gandesc...ce-as putea sa mai fac azi?

Asta vad, aud, miros, simt cand inchid ochii si ma gandesc la tine.
Pentru ca 28 de mai e ziua in care a ajuns pe Pamant cel mai bland suflet.
Din acest motiv am ales sa fim uniti in fata lui Dumnezeu, eu si el, anul viitor pe 28 al lui mai.
Sa ne vedem/auzim/citim cu bine si atunci :)

Mamei mele, din tot sufletul

2010-05-26T09:58:00.005+03:00

... la multi ani!

In fiecare an imi spun ca o sa fiu cu tine pe 26 ale lui mai. In fiecare an nu admit nici macar pe ultima suta de metri ca nu am cum sa-mi iau 2-3 zile libere ca sa strabat jumatate de tara, sa fiu acolo in ziua in care trebuie sa te strang in brate, sa-ti urez sa ne traiesti si sa incerc sa fac o singura zi mai frumoasa decat toate celelalte...

Cativa ani am reusit sa-ti pun la posta felicitari umplute cu petale de flori si cuvinte din suflet... Uite ca iar timpul a fost in detrimentul meu si singura modalitate prin care pot sa-ti trimit cateva cuvinte este asta.
Dar tu stii ca esti cel mai frumos om din lume, ca distanta nu face decat sa ne apropie, ca timpul pe care nu-l petrecem impreuna ne intretine dorul constant...
Sau oare ne consolam cu toate acestea? De fapt, mami, eu ma consolez stiind ca ai acolo langa tine cealalta jumatate de familie si ca ei vor fi langa tine de ziua ta. Mai stiu ca in fiecare an incearca sa-ti faca aceasta zi de mai cat de speciala se poate.
De obicei imi gasesc cuvintele extrem de usor, as putea sa scriu despre orice, dar uite ca acum nu stiu ce anume as putea sa-ti scriu ca sa intelegi ce simt cu adevarat...
Iti multumesc ca esti cea mai buna prietena a mea, ca mi-esti mama asa cum putine mame stiu sa fie copiilor lor. Iti multumesc ca stii sa-ti rupi oricand timp ca sa-mi asculti bodoganelile si ca inca reusesti sa ai rabdare cu mine desi de-acum ar trebui eu sa am rabdare cu tine :)
Iti multumesc ca vezi in mine copilul rebel si il incurajezi. Iti multumesc ca n-a fost niciodata nevoie sa muncesc pentru iubirea si aprecierea ta, le-am stiut acolo, prezente, neconditionat.
As vrea ca timpul sa treaca mai incet cand sunt cu voi, cu tine si sa zboare cand sunt departe de voi. Dar parca timpul nu ma asculta, asa cum n-a ascultat niciodata pe nimeni. Din contra, de cate ori ajung acasa parca nisipul din clepsidra se scurge mai repede. Din pacate da, ne sunt contorizate si conditionate momentele impreuna. Nu sunt deloc trista, pentru ca m-ai invatat sa-mi placa viata mea, s-o traiesc asa cum stiu, uneori cu incapatanare si slava Domnului materialul genetic este din belsug.
Vezi, stiu s-o scald in tot felul de fraze care sa-mi ascunda emotiile.
Sunt emotionata, recunosc! Putin frustrata...n-as mai fi vrut sa-ti trimit petale de flori uscate ci poate sa te scot la o piesa de teatru... aici, la mine acasa...in orasul asta care nu-ti prea place pentru ca nu-l stapanesti atat de bine.
Totusi, nu e dupa cum m-as fi asteptat, nici ceea ce mi-as fi dorit, astazi e ziua ta, o zi ce trebuie sarbatorita, o zi ce pentru mine are o importanta aparte.
Sa-mi fi TU, mama, prietena, suflet aproape, in toate celelalte zile, in toti ceilalti ani, iar lunile de mai, toate ce vor urma, vreau sa te stiu fericita!

Asta iti doresc din tot sufletul!

Doi ani de blog

2010-05-19T09:42:00.009+03:00

Astazi coltul meu de internet implineste doi ani :)

Am inceput cu roz, am continuat sa umplu pagini de blog cu ganduri peste ganduri lasand bucati din mine in toata arhiva ultimilor doi ani.

Poate am evoluat, cu siguranta m-am schimbat, categoric am invatat muuulte in ultimii doi ani.

Am ales roz, pentru blog, din mai multe motive ; unul dintre ele evident e ironia. Pot sa fiu roz fara sa fiu vulgara, pot sa fiu blonda si roz dar cu spini pe spinare, pot sa fac orice e roz in universul meu virtual pentru ca roz-ul meu inseamna renuntarea la negru.

Am inceput sa scriu ca o continuare a personalitatii mele, dorindu-mi sa las aici toate gandurile gri, sa impart bucuriile cu cei ce ma indragesc, sa-mi descarc sufletul si sa-mi pastrez cuvintele pentru cei ce cred ca ma inteleg, sau, de ce nu, pentru mine, peste ani si ani.

Imi iubesc blogul, imi iubesc cititorii, chiar si cei ce n-au fost pe aceeasi lungime de unda cu mine.

Sunt incantata de cati oameni frumosi am cunoscut prin intermediul acestui blog si sunt multumita ca am reusit sa ajut la randul meu, fiind auzita/citita.

Pentru mine "blogul roz" e mai mult decat un jurnal online, e dovada vie ca omul evolueaza, ca omul se face auzit/ascultat, dovada ca exista cuvinte, e de fapt o bucatica din sufletul meu, un copil virtual...

E drept ca mi-ar fi placut s-avem o petrecere, cu toti cei ce ma citesc, cu toti cei pentru care am scris (inclusiv Depeche Mode hahaha) sa uitam de zile gri, de nori sau ganduri cetoase...

Astazi, in mijloc de saptamana prefer totusi sa multumesc tuturor oamenilor frumosi vizitatori ai coltului meu roz si sa sper ca nu va trece prea mult pana sa tinem totus petrecerea de blog, il asteptam sa creasca mai mare si sa se elibereze putin agenda Depeche Mode :))

AC/DC rocked Bucharest!

2010-05-17T10:20:00.011+03:00

De obicei cand raman fara cuvinte ma folosesc de imagini. As vrea sa va pot spune/arata cat de bestial a fost concertul AC/DC!

Cata energie, cata muzica, cata chitara, cata istorie!

N-am fost niciodata un fan infocat al acestei trupe dar mi-am dorit sa merg la concert de dragul muzicii pe care-o stapanesc (da, ei chiar o stapanesc!) de atata vreme.

Desi m-am inghesuit cu alti peste 60 000 de oameni, desi am stat mai bine de 5 ore in picioare, am stat la cozi interminale pentru a ajunge la toaletele ecologice, desi inca mai avem multe de invatat (noi romanii) despre cum ar trebui sa ne comportam la concerte, AC/DC a zguduit capitala, a zguduit copiii rebeli din fiecare adult prezent la cantarea lor.

Si-au cantat, si-au dansat asa cum eu visez sa apuc s-o fac la anii lor!

- in drum spre...

- trupa Down in deschidere

- multimea crestea

- Angus!

- aceeasi voce!

- cel mai aproape de scena!

- delir in multime

- apogeul

Mi-e pofta sa mestec salcami

2010-05-12T15:20:00.020+03:00

Am iesit ieri la o plimbare inainte de lasatul serii. Eu cand ies la plimbare imi place sa-mi tarasc picioarele lenes si sa casc ochii peste tot.

Nu exista casa in fata careia sa nu zabovesc si sa ma minunez de cine stie ce detalii. Imi tot promit ca-mi iau aparatul foto si pornesc la vanatoare de case vechi si usor darapanate.

Ma simt ca-n "huliganii" lui Eliade descoperind strazi vechi de cand orasul cu atat de multe amintiri ascunse-n fiecare caramida.

Cum paseam agale pe calea Victoriei pe langa parc nasul mi-a fost alintat de-o aroma atat de cunoscuta...Imi amintea parca de aerul din Grecia, cand ne plimbam amandoi pe scuter, batea vantul iar de cate ori treceam pe langa florile acelea galbene simteam o mireasma inuman de placuta. Ceva intre salcam si iasomie...dar deloc intepator, mai degraba apetisant. M-am oprit langa gardul parcului si-am inceput realmente sa adulmec. Cred ca se uitau oamenii la mine, stand pe varfuri cu nasul in vant hranindu-ma cu miros de... Bucuresti?

Apoi i-am vazut, spumosii si elegantii salcami de capitala... Ciorchinii greoi de flori se leganau bland in ultimele raza de soare. Copacii batrani, spinosi la baza isi pastrau cununa de flori cu maretia anilor multi ce-au trecut fara sa le curme viata.

Am inceput sa gandesc iar in versuri de poezie. Mi s-a umplut gura de saliva si pofteam la florile acelea alb-laptos de parca erau boabe de caviar.

Aproape imposibil sa nu-mi fi zburat mintea la copilarie, la satul bunicii, acolo unde raiul chiar exista si unde pana si Ion Creanga ar fi putut sa-si faca amintirile mai picante.

Toata ulita satului era pavata cu salcami. In perioada lor de inflorire erau bantuiti de albine si de noi copii care ii cam jumuleam. Ne delectam mestecand florile de salcam. Aveau un gust usor dulceag dar foarte aromat. Dupa primul ciorchine de flori consumat te saturai asa ca preferam sa port si in par coronite din minunile dulci.

Unchiul meu avea cativa stupi de albine care-si faceau veacul tot prin salcamii de pe ulita. Insa ele, harnicele alegeau doar copacii inalti pe care ghiavolii de copchii nu-i puteau escalada pentru ca se raneau in spinii protectori. Insa ma bucuram la fiecare recolta de miere, cand dulceata si parfumul florilor pareau extrem de concentrate in licoarea cu tenta aurie.

De atunci si pana astazi nu-mi lipseste niciodata un borcan cu miere de salcami din bucatarie.

Iar daca vreti sa va bucurati de un rai al salcamilor va recomand o vizita la vecinii nostri, unguri, iesind din tara prin Satu-Mare. Au cativa kilometri buni pavati cu salcami batrani si incarcati.

E o adevarata isterie vizuala si olfactiva!

Cat despre mine...dupa ce-am adulmecat o portie buna de mireasma...si mi-am trait cele doua minute de amintiri dragi...am pornit mai departe, prin praf si zgomot de masini...spre piata Romana.

Filosofari cu si despre suflet sau viata

2010-05-11T10:51:00.013+03:00

Aveam ieri o discutie interesanta cu cativa colegi : sufletul/spiritul este ceea ce ne inalta sau este de fapt blestemul nostru?
Nu, n-am luat o pauza de advertising ca sa facem yoga, ci pur si simplu eram in pauza de masa si cautam un loc unde sa ne savuram sandvisurile. Am poposit intr-o curte de biserica, fiind singurul spatiu verde cu 3 banci din lemn pentru odihna.
Si era pustiu in jur. Pana si usile bisericii erau inchise cu un lacat.
Uite asa ne-am bucurat noi de masa de pranz intr-un loc ce incercam sa-l privim ca fiind sacru.
"Cladirea lui Dumnezeu" i-am spus noi...
De aici si discutia, daca spiritul/sufletul chiar exista sau de fapt e un efect al darului vorbirii?
Ca mecanism de functionare suntem destul de asemanatori cu aproape orice alta fiinta vie...
Ne nastem, traim, murim, avem corpul dintr-o carne fragila care poate fi usor avariata, nici macar nu suntem comestibili, iar pe principiul unui mecanism de ceas ; "daca ne scoti un arc, nu mai functionam".
Avem totusi la indemana comunicarea. De-a lungul anilor acest dar al vorbirii ne-a ajutat sa ne diferentiem atat de mult de restul creaturilor vii. Avem sute de mii de exercitii pentru a ne stimula cel mai de pret organ, creierul, suntem avari dupa evolutie si suficient de narcisisti incat sa credem ca Dumnezeu e de fapt o bucatica din fiecare din noi.
Ca orice alta turma vie condusa de un lider, am avut si noi in ultimii 2000 de ani, cel putin, liderul umanitatii: religia (intr-o forma sau alta).
Daca in cadrul celorlalte fiinte vii conducatorul este deseori cel mai puternic, cu accent pe forta fizica, in cazul omului, ceva MAI puternic decat creierul este ceva ce creierul nu-si poate explica: spiritul, credinta, fortele divine, zeitatile, aceia pe care nu-i vedem dar in care trebuie sa credem pentru ca oricat de inteligenti am fi nu ne putem explica prezenta lor.
Imediat ce ne nastem (cu genetica predispozitie spre evolutie) invatam sa distingem binele de rau si tindem spre autocunoastere. Omul are tendinta sa divinizeze aproape tot ceea ce ii este necunostul si/sau inexplicabil. Iar setea de cunoastere nu-si doreste altceva decat sa subjuge divinul sau incredibilul.
Din ce in ce mai des imi spun ca dupa moarte nu exista de fapt nimic. Murim, la fel ca celelalte fiinte vii ne dezintegram, facem parte din circuitul naturii, asa cum spune geneza "venim din pamant si ne intoarcem in pamant". Pamantul este totusi o materie vie iar noi hranindu-l cu ramasitele noastre ajungem intr-un fel sa traim "vesnic" si sa facem parte "pentru totdeauna" din acea materie vie.
Altfel nu-mi pot explica "viata vesnica".
Admit totusi existenta sufletului pentru ca altfel nu am fi capabili sa simtim durere sau bucurie... desi inca nu-i pot explica mecanismul de functionare...

Nu am elucidat inca misterul vietii, diferentierea noastra ca rasa de celelalte rase, principiul inteligentei, irosirea resurselor, volumul de suflet prezent in fiecare dintre noi (surprinzator e adevarat!) sau informatia genetica care ne e transmisa din generatii in generatii...
Am totusi o curiozitate: ce inseamna rai si ce inseamna iad?

Masina sau spray cu piper?

2010-05-07T09:55:00.008+03:00

Care-i faza cu barbatii astia libidinosi care-au rasarit in Bucuresti de parca ar fi plouat cu nesimtire si viagra?
Ori avem o natie atat de potenta incat chiar de la prima ora de dimineata dupa ce-si lasa nevestele obosite si neepilate acasa, masculii tin sa-si arate virilitatea pe strazi fluerand si plesnind din buze?

Am citit despre Italia unde femeile erau acostate, aplaudate, fluierate, agasate pe strazi de catre masculii latini. Pana li s-a dus buhul. De la o exprimare (simbolizand barbatul) a sangelui fierbinte au ajuns sa fie priviti ca niste obsedati patetici. Apoi s-a hotarat la nivel national ca acest tip de comportament manifestat in public trebuie sa inceteze. Scria autoarea mea preferata ca dupa prima luna in Italia se intreba serios daca ea inca e considerata o femeie frumoasa. Pana i s-a explicat ca au invatat lectia grosolaniei.
E drept, italienii au ramas cu reputatia de unsurosi plini de bale...
A trecut iarna, am renuntat la cele 3 cojoace, 3 caciuli si doua fulare. Am redevenit om...femeie mai bine spus.
In fiecare dimineata am de parcurs 8 minute (daca prind semafoare) per pedes pana la birou. La fel si dupa-amiaza, in zilele in care nu raman prin oras cu prietenele sau daca nu ma ia sotul de la birou.
Pe princiupiul "o privire n-a ranit pe nimeni" am inteles ca nu pot sa ma plimb cu sacul de panza tras din crestet pana-n talpi, nu-s vreo pudica cu aere de frigiditate, nici nu ma simt violata daca isi permite careva sa ma studieze insistent. Asta e...le doresc retina fotografica!
Problema mea apare in momentul in care nesimtirea intrece orice limite si animale bipede aflate in perioada de reproducere se comporta de parca m-ar interesa existenta lor. Daca as fi fost pisica sau caine (ca femela) le-as rupe blana cu dintii, pentru ca nici animalele nu se inmultesc decat cu cel mai bun (sau cel ce domina).
Doar ca nu suntem animale! Suntem oameni! Nu ne guduram! Nu ne exprimam perioadele de reproducere in plina strada, in vazul lumii!
Ies seara de la birou, vis-a-vis de noi cativa muncitori amenajeaza cateva spatii verzi. N-am alt traseu caci l-as alege cu placere in detrimentului celor 100 de metri plini de aclamatii...vulgare.
N-am nici un fel de pretentii de la specimene cu 4 clase la activ si nici nu-mi fac false sperante ca vreo unul ar fi civilizat. Ignor si totodata tin privirea dreapta, fixata pe un punct imaginar din fata mea. Imi sigilez mental urechile, ascult versuri ucigase Cradle Of Filth si totul e perfect.
Dupa cateva astfel de intamplari am decis c-ar fi mult mai bine pentru mine sa am o masina. Tinand cont si de alte aspecte, evident.
Astazi dimineata am iesit din curte grabita...Pe strada tocmai trecea un barbat carand o imensa masina de gaurit peretii... S-a uitat la mine si-a ranjit. M-am facut ca nu-l vad de sub ochelarii de soare. S-a tinut dupa mine vreo 20 de metri, mergand agale in spatele meu, pesemne aveam traseu comun. Cand s-a oprit el la cladirea in constructii fluierand dupa mine si aratandu-ma cu degetul colegilor, tocmai treceau doi mucosi emo din sens opus.
La un "emo atac" chiar nu m-as fi asteptat! Oare erau sub acoperire?
Am traversat scarbita gandindu-ma ca o poseta peste ochi era sub demnitatea mea ca gest.
Dintr-o alimentara mica iese un tip cu fata de calugar. Si-a intersectat privirea cu a mea, a dat sa-si continue drumul dupa care a mai intors capul de doua ori uitandu-se insistent...la mine.
Nu ne cunosteam!
"Ai vazut ceva interesant?!?!" l-am intrebat si el a ranjit. I-am spus sa se dea la o parte pentru ca-mi bloca deja traseul si pentru ca mai aveam putin pana sa uit de ce anume e decent in public. Pana sa ajung la birou am mai trecut prin inca 3 experiente de genul acesta...pe care le-am ignorat strangand din dinti.
La birou inca doua colege mi-au spus ca au trecut cam prin aceleasi stari de nervi, avand de-a face cu larve excitate...
Am avut totusi o revelatie : un spray cu piper! Pana cand iau masina :)

De ce simt anumiti barbati (nu doar muncitori si pusti emo) nevoia sa se exprime intr-un mod atat de grotesc? A existat vreodata o situatie in care sa fluieri dupa o femeie si ea sa-ti devina nevasta? Sa-i dai o palma peste fund si ea sa se emotioneze? Cred oare genul acesta de barbati ca ma flateaza?
N-am nevoie de un mascul feroce sa-mi aprecieze frumusetea sau sex-appeal-ul! Nu pe strada, nu intr-un bar/club, nu nicaieri!

Ca femeie, daca esti silita aproape zilnic sa tolerezi tacit astfel de marlanii ajungi sa iti doresti foarte-foarte tare sa te razbuni.

Asa ca nu garantez cantitatea de vinovatie pe care-o va avea cel ce-si va lua primul jet de piper peste ochi.

Fara mila!

De fatada

2010-05-05T10:59:00.017+03:00

M-am oprit zilele trecute prin centrul Bucurestiului la Fru-Fru sa iau masa de pranz. Aveam pofta de paste si "as a quick option" sunt cam cei mai la indemana.

Nu eram in criza de timp insa niciodata n-ai prea mult timp.

Pentru ca e un spatiu mic, majoritatea clientilor isi iau pranzul la pachet, insa exista si cei care iau masa in spatiul amenajat.

Langa mine s-a asezat o domnisoara careia i-au luat 40 de minute sa consume o supa crema de dovlecel.

Ne-am asezat cam in acelasi timp la masa, eu imi respectam ritualul de curatat pe maini, asezat tacticos cutia cu paste, desertul, mi-am cautat cartea prin geanta, am scos tacamurile din punga sigilata, am condimentat bolognesele, si m-am apucat de mancat cu un ochi in carte.

Legea bunului simt de mancat in public spune sa fim cat mai politicosi, nu-i asa? Imi era destul de foame si incercam sa ma incadrez in pauza de pranz (adica sa n-o lungesc) si nici sa nu mananc medieval indesand bucate-n gura de parca-ar urma razboiul.

Domnisoara de lanaga mine a intrecut orice lege de bun simt si cred ca in pauzele dintre lingurile de ciorba privea in jur cu sete catre o apreciere a bunei reguli de ingurgitare. Daca ar fi mancat ciorba cu betisoarele chinezesti pesemne c-ar fi terminat mai repede...

Nu m-am putut abtine sa nu ma intreb de ce unii oameni traiesc atat de mult de fatada? De la un lucru atat de mic, da, am ajuns sa-mi pun intrebari atat de mari.

Petreci 40 de minute sorbind tacticos dintr-o ciorba de 200 de grame? Ori nu iti place (dar ma indoiesc din moment ce-ai achizitionat-o si o consumi in totalitate) ori ai timp de pierdut , ori vrei sa transmiti ca esti singurul pamantean care mananca conform regulilor sanatatii :)

In aceeasi categorie "de fatada" i-as baga si pe cei ce-si petrec serile in fata computerului la birou incercand sa "dea bine in fata sefului".

Cele 8 ore de munca n-au fost inventate peste noapte si se bazeaza probabil pe niste studii de buna functionare a omului in colectiv. E adevarat ca uneori suntem mai zelosi ca-n alte zile sau din contra mai lenesi si recuperam peste orele de program. Fac parte din categoria oamenilor care fac tot posibilul sa-si indeplineasca sarcinile in intervalul celor 8 ore de munca. Daca am sarcini suplimentare nu ma deranjeaza sa petrec mai mult timp la birou, la fel cum daca am o urgenta personala pot sa-mi iau o ora libera in plus. Insa timpul meu, e timpul meu iar peste el nu trece nimeni. Statul peste program de fatada (sau din lipsa de altele mai bune) nu ma caracterizeaza.

Ultima dintre intrebarile care ma macina are legatura cu multiplele personalitati umane. Prea putini au curajul sa fie sau sa-si arate adevaratul sine.

Acasa suntem intr-un anumit fel, la munca in alt fel, intr-un cerc de prieteni in cu totul alta ipostaza. Din nou, apelez la bunul simt si nu sfatuiesc pe nimeni sa-si faca dus la birou, sa se imbrace office acasa sau sa ceara raport de activitate si forecast prietenilor in oras la o bere.

Insa nu prea des auzi oameni total impacati cu mediul inconjurator, increazatori pe adevarata lor imagine, lipsiti de complexe si fara teama de-a se manifesta exact asa cum simt.

Aici ma pot da exemplu chiar si pe mine, autocenzurata, zeci de intrebari existentiale, uneori frustrari si incertitudini.

Nu am probleme sa fiu placuta de oameni, din contra...Nu ma intereseaza sa fiu acceptata, apreciata, decat pe merit. Insa marea mea problema tine de faptul ca trebuie sa ma integrez intr-un anumit tipar pentru a face parte dintr-o societate cu care nu sunt deloc impacata.

Un si mai mare regret il am tocmai ca o fac... Ma incadrez in stereotipul impus de lumea pe care n-o plac.

Ma mint azi, ma mint maine incercand sa ma conving ca e pentru o scurta perioada de timp...

Nu prea indraznesc sa pun o ultima intrebare: dupa care CE?

DE CE sa ucizi animale nevinovate?

2010-04-30T12:45:00.012+03:00

...domnule prefect al capitalei Mihai Cristian Atănăsoaei?

Pana in momentul de fata autoritatile au privit de sus initiativele ONG-urilor de-a steriliza animalele fara stapan.
Adaposturile de animale apartin majoritatea tot ONG-urilor si voluntarilor iubitori de animale desi cu siguranta exista un buget dat de UE pentru astfel adaposturi.
In ultimii ani problema animalelor fara stapan care bantuie pe strazile capitalei (si nu numai) a devenit una tot mai dureroasa.
Pe de-o parte exista iubitorii de animale (CARE iau atitudine) si la celalalt capat de franghie stau autoritatile cu ghimpele in coaste.
Nu este estetic sa avem animale pe strazi.
Sunt periculoase, bolnave, agresive, imprastie microbi. Nu-i asa?

Eu personal nu sunt o fanatica, inteleg si aspectele negative ale animalelor fara stapan insa am tot sperat ca acel proiect de lege pentru infiintarea Politiei Animalelor (pe modelul americanilor) va fi aprobat si ca se vor lua masuri din "fruncea tarii" asa cum ar fi normal intr-o tara europeana.
E adevarat ca peste "7.000 de bucureşteni au fost muşcaţi de câini fără adăpost, în 2009" dar nu am gasit nici o statistica despre animalele ucise cu cruzime sau maltratate de cei ce se autodenumesc "specie superioara"...
N-ati vrea sa vedeti imagini nici voi cei ce nu iubiti animalele pentru ca nu sunt deloc placute.
Alegem sa privim in cealalta directie cand vine vorba de un caine batut, de o pisica ucisa (de niste progenituri de om!) de un cal infometat, pentru ca sunt PREA DURE PENTRU NOI CEI CU SUFLET MARE! Pentru ca ei nu pot sa vorbeasca, sa se roage pentru viata lor si pentru mila celor care POT face ceva!
Iar acum...ca o masura extrema...alege cineva (platit,votat de noi) calea drastica. De ce domnule prefect? Pentru ca vrei sa motivezi iubitorii de animale sa adopte cat mai mult?
E mult de discutat aici, despre cultura noastra ca romani, despre ce inseamna un animal in casa, despre CUM ar trebui sa ne comportam cu animalele, despre protectia lor, despre...offf... despre atat de multe incat poate abia generatiile viitoare (daca parintii vor educa!) vor putea sa puna in practica acest tip de comportament.
DAR pana atunci mie mi se va interzice sa ajut un biet animal fara adapost? Trebuie sa aleg intre a-l adopta si a-l ucide? Optiunile de A-L AJUTA, a-l hrani si A-L STERILIZA mi-au fost luate?
Pentru ca nu e estetic sa existe caini pe strada? Pentru ca vin oameni muscati de cainii pe care incearca sa-i bata? Pentru ca exista animale atat de traumatizate incat ataca ca metoda de supravietuire?
DA, stiu ce inseamna sa fi muscat de caine (de catea cu pui mai bine spus) dar totusi niciodata nu m-a muscat un caine vagabond...desi am circulat si noaptea, si prin locuri populate de maidanezi agresivi sau pasnici!
La arhicunoscuta intrebare "Daca copilul tau ar fi muscat de un caine?" voi raspunde : NU, copilul meu n-ar putea sa fie muscat de un caine, sunt absolut SIGURA! Pentru ca el VA FI EDUCAT sa nu puna mana pe animale, sa nu le mangaie, sa nu le traga de coada decat daca ii sunt colegi de camera :) Exista dispozitive de protectie, exista parinti care trebuie sa-si insoteasca copii (chiar si la joaca datorita societatii in care traim) asa ca un biet caine e ultima mea grija!

In alta ordine de idei, din simpatie pentru ideea care a stat la baza, m-am alaturat astazi celor ce s-au strans in fata prefecturii Bucuresti sa protesteze impotriva celor ce vor sa ucida:
"Maidanezii din adaposturile speciale ale Municipalitatii Bucuresti vor fi eutanasiati daca nu sint adoptati in termen de sapte zile, conform unui proiect de lege prezentat marti de prefectul Mihai Cristian Atanasoaie si inaintat saptamina trecuta Comisiei pentru Administratie Publica din Camera Deputatilor. Cainii bolnavi si agresivi vor fi eutanasiati imediat dupa ce ajung in adaposturile speciale, evaluarea urmind sa fie facuta de medicii veterinari de la adapost. In acest moment, ONG-urile sustin ca pe strazile din Bucuresti sint 40.000 de ciini maidanezi, in timp de Primaria sustine ca sint circa 100.000 de maidanezi."

Nu se va intampla asa ceva niciodata domnule prefect!

Un subiect tabu: sexul

2010-04-26T10:21:00.044+03:00

Incepem saptamana vijelios-erotic-eroic fara nici un fel de inhibitii discutand de parca ne-am fi dat jos din pat, transpirati, cautand o tigara din care sa sugem cu pasiune?

Cei pudici sa se-ascunda in coltul rusinii. Cei ce arata cu degetul posibil sa ma creada deja vulgara sau exibitionista asa ca le sugerez o manichiura onorabila pentru ca urmeaza sa-si intinda degetele aratatoare.

De ce sexul este un subiect tabu cu preponderenta la noi, la romani? De ce n-aveam (pe vremea mea) ora de educatie sexuala ci doar o singura pagina in manualul de biologie cu organele "de reproducere ale barbatului si ale femeii"? Iar noi la cei 12 ani eram atat de speriati de batranul "prof de bio" care trasase cu creta intr-un colt al clasei "loc de dat cu capul" incat am memorat si pagina aceasta din carte, la fel ca orice poezie din alte pagini, fara sa punem intrebari, fara sa cautam raspunsuri.

Apoi, un coleg care ramase repetent si era cu un an mai mare decat noi, a venit la scoala cu o carte mare si cu muuulte pagini: "Ghid sexual". Aproape o luna, cartea a trecut din mana in mana, pe la toti cei 25 de colegi. Facusem grupuri de cate 3-4 cititori, ne sacrificam pauzele sau orele de sport pentru a devora capitolele educative si paginile cu desene explicative. In carte erau explicate toate procesele tinerilor; pubertate ; adolescenta ; procese psihice, excitatia, visul erotic, sexul, pozitii sexuale, precautii, boli cu transmitere sexuala, protejarea cu prezervativ, masturbarea, etc - etc.

Astazi consider respectiva carte ca fiind cea mai benefica experienta educativa prin care am trecut.

Parintii nostri (nu doar ai mei si ai colegilor si prietenilor) erau timorati cand de fiecare data cand odrasla deschidea un subiect atat de delicat precum sexul.

E drept, am discutat cu mama subiectul, chiar si cu tata insa detaliile erau stangace, ei emotionati, iar eu am devenit stinghera in a-i mai intreba.

Asta pana intr-o zi cand i-am spus mamei, brusc, la masa : "nu cred c-o sa ma marit virgina".

Mama s-a blocat pentru cateva secunde, apoi mi-a insirat cateva teorii extrem de ortodoxe pe care le stia evident de la bunica mea.

I-am spus ca-i respect convingerile si crezul puritatii femeii, dar ca alegerea imi apartine si i-am promis ca voi deschide bine ochii in momentul in care ma voi simti pregatita sa-mi incep viata sexuala.

Nu mi-am discutat alegerile sexuale cu mama decat poate in amanunte vagi lipsite de picanterii. Am simtit din partea ei o reticenta pe care n-am vrut s-o stimulez. Asa sunt eu,respect convingerile interlocutorului chiar daca acestea nu-mi apartin.

Am ajuns o persoana extrem de multumita de sexualitatea mea. Nu sunt o persoana vulgara, sunt o persoana deschisa. Nu rosesc daca vorbim de experiente sexuale ci iau in serios fiecare informatie.

Umorul sexual mi se pare aberant, barfele cu tenta sexuala mi se par mediocre iar picanteriile si palmaresul mi se par ca exprima intotdeauna frustrari.

Traim intr-o lume in care sexul vinde, conduce, schimba perceptii. Traim intr-o lume a sexului, care desi extrem de in libertate (in ultima perioada) a reusit sa frustreze sau sa subjuge vieti.

Din adolescenta curiozitatea sexuala se imprima in creierele umane si am senzatia ca nu le mai paraseste nici macar cand ne aflam in imposibilitatea de a practica.

Cine poate sa afirme ca nu exista instinct sexual inca de la primul contact intre doua persoane?

Eu nu cred in frigiditate, poate doar frigiditatea mentala explica comportamentului reticent la placerea sexuala.

Suntem creati pentru a avea orgasm. O viata sexuala sanatoasa stimuleaza mai departe un trai sanatos.

Nu trag concluzii pripite, ca si cu orice "bun de larg consum" consumul excesiv dauneaza, desi procentul de luciditate este inspre minimum el nu lipseste cu desavarsire asa ca propriul corp trebuie tratat ca atare.

Cred cu tarie in incompatibilitatea sexuala. Daca toti oamenii ar fi compatibili n-ar mai exista monogamie...am trai in haita precum sultanii care-si cresc haremul. Dar haremul nu conteaza. Haremul n-are constinta, vointa proprie si nici nu simte placerea sexuala.

Nu trebuie sa faci 1000 de incercari pentru a-ti gasi jumatatea compatibila. Dar trebuie SA STII ce sa cauti :)

Barbatii sunt vanatori. Ei vaneaza, ei supun, ei poseda. Incercati (macar ca experienta de viata) sa schimbati putin rolurile - sa deveniti vanatori. Femeile se comporta de parca ar fi fost intr-adevar haituite, vanate, supuse si mai apoi deposedate. De parca ar fi oferit acces intr-un loc nemaiintalnit iar specimenul masculin ii este dator cu o supunere vesnica.

Sa ne intelegem: placerea sexuala vine din ambele parti. Avem si noi (femeile) optiunea de-a utiliza un barbat.

Masculii au o predispozitie in a insamanta si a pleca mai departe spre o alta femela. Instinct animalic, nimic de compatimit.

In alta ordine de idei afirm cu sinceritate ca indiferent cat de mare e stolul de fluturasi din stomac daca in pat nu exista scantei...se complica situatia.

Traditionala monotonie ce "se instaleaza" intr-un cuplu in care femeia (in general) sau barbatul (uneori) percepe dormitorul ca o indatorire/obligatie este dupa parerea mea un mit creeat sa invinuiasca de fapt lipsa de comunicare.

Suntem supusi acestei placeri carnale care devine monotona doar in momentul in care nu-i mai acordam suficient de multa atentie.

Nu trebuie sa deschidem larg usile dormitorului, nici sa ne trambitam apetitul sexual, nici sa rescriu Kama Sutra pentru a ma simti confortabil cu faptul ca sunt o persoana sexuala.

Nu am nici un fel de inhibitii iar aspectul acesta al vietii mele devine cu atat mai privat cu cat nu am nici cea mai mica problema in a admite ca sunt o femeie satisfacuta.

Noi ca natie avem mari probleme de exprimare, de comunicare si de perceptie. Probleme care ne indobitocesc minte si asa fragila. Preferam sa catalogam, sa tragem concluzii pripite, sa facem sex dupa ora 22 cu lumina stinsa si "on silent mode" sa ne cultivam o frigiditate existentiala in loc sa dam frau liber unei personalitati GENETIC axata pe evolutie.

Da, omul este creeat pentru a evolua.

Asta daca nu si-ar pune singur bariere.

Ca sa inchei frumos, in aproape aceeasi maniera in care am inceput, voi cita o persoana draga mie care mi-a urat : "Sa faci sex cat mai mult, cat mai des!Dar nu cu oricine! In cazuri extreme...chiar si cu tine" :)

Eu cu mine, fara oameni

2010-04-21T10:11:00.020+03:00

Mi s-a spus in repetate randuri ca "sunt o persoana rece". Ca "nu se poate ajunge la mine" sub nici o forma sau mai mult : "ca sunt lipsita de suflet" , ca "sunt goala in interior".
As fi ipocrita sa spun ca nu m-au miscat aceste remarci insa tot la fel de ipocrita as fi sa spun ca o mica parte a sufletului meu colturos n-a fost flatata.
Blestemul meu e ca nu-mi prea plac oamenii.
Stiu ca "trebuie" sa comunicam intre noi, am prins repede mecanismul de functionare umana, cu atat mai mult cu cat meseria mea e una ce necesita interactiuni de acest gen.
Am invatat cel mai bine sa ma folosesc de oameni, de fapt, pentru a nu fi inteleasa gresit (sinceritatea nu e intotdeauna o virtute), am invatat sa-mi fac bine meseria, pentru bani si atat. A intra in amanunte mi se pare prea putin interesant.
"Small talk" e doar o expresie in care eu nu cred dar pe care pot sa o execut asa cum un caine bine dresat executa comanda "la pas!".
Pornind din "universul meu mic si rece" am invatat (e drept de la oameni) sa ma deschid treptat fara sa pun toate cartile pe masa, fara prea multa incredere in semeni, fara multe cuvinte si fara gura mare sau "bai de multime".
Am tinut mereu o distanta intre mine, restul lumii si sufletul ca posesiune a mea.

Poate din acest motiv nu mi-a placut niciodata sa fiu "fata populara din liceu" si-am preferat sa-mi ascund chipul sub aripi negre de liliac (pictate pe fata) sau sub tricouri cu Metallica.

N-am fost niciodata agatata intr-un club pentru ca nu se putea trece de un scut invizibil iar stupidele replici auzite m-au facut sa raspund taios ca un bisturiu. De fap intotdeauna m-am jucat cu oamenii care au incercat sa ma cucereasca. Asteptam un singur cuvant interesant/inteligent , o replica la tentativa mea de-ai reteza curajul. Replica a venit de prea putine ori dar intotdeauna am pastrat acei oameni langa mine.

Oamenii care au reusit "sa-mi dea peste nas" sau "sa ma puna cu botul pe labe" au fost cei de la care am avut de invatat.

Nu e o strategie ci pur si simplu un reflex de selectie.

In ultima perioada am incercat atat de mult sa retez acul scorpionului ( a scorpioancei mai bine spus) si sa-mi bag pe gat reguli de comunicare, de iubire de semeni, de acceptare si de deschidere incat ma regasesc un puzzle vulgar colorat.

Dovada vie a faptului ca nu-mi plac oamenii (si exceptia care-mi confirma regula) o reprezinta mana de oameni primiti in viata mea (iar eu primita-n lumea lor). Putini oameni dragi insa de calitate incontestabila.

Din dorinta mea de a ma deschide am dat poate (involuntar) impresia ca sunt permisiva. Este o diferenta de perceptie intre a accepta totul (asa cum este dat), a incerca sa intelegi oamenii, a incerca sa le accepti adevarata natura in raport cu ceea ce accept eu pentru mine.

As prefera cateodata sa nu acccept nimic ci sa-mi iau singura.

Asta pentru a ma proteja de acel gust amar pe care doar oamenii stiu sa-l serveasca. Nu neg nici ca eu am lasat aceeasi impresie caci nu port alt rang.

O sa-mi permit (asa cum mi-am permis si pana acum) sa am universul meu populat cu oamenii care-mi plac iar cand simt eu ca este prea aglomerat inauntru sa-i pun lacat.

De dat oameni afara din sufletul meu...nu prea pot sa-i dau (oricat de veninoasa as fi) ; pe propria-mi piele am invatat ca daca renegi oamenii care odata ti-au fost dragi e ca si cum te-ai renega pe tine ca om. Daca drumurile nu mai sunt comune, daca ranile devin prea evidente, o sa accept/inteleg/admit o separare fara sa cracnesc insa n-o sa iau inapoi ce-am oferit candva...

Cam atat despre mine antisociala :)

La multi ani Nemo!

2010-04-19T11:15:00.009+03:00

Azi e ziua lui, cel mai frumos motan din lume, cel mai iubit si cel mai snob :)

Acum cinci ani, intr-o seara de club A (revenim si cu istoria clubului) imi sarbatoream prietena (Adina la multi aaaaniii!!!) in gasca de fete iar Lia mi-a dat vestea ca o mamica-pisica are 4 pui pe care putem sa-i vedem de indata ce fac ochi (asta pentru ca stia ca-mi doresc o pisica alba).
N-am ales pisica alba, am ales motanul negru, cel mai slab si amarat, avea doar 3 saptamani dar era adorabil.
Asa a inceput viata noastra impreuna. Evident au urmat multe peripetii. Unele mi-au oprit inima-n loc, altele m-au facut sa-l iubesc si mai mult (daca o fi posibil).

Nemo este mai mult decat un motan destept si frumos, e un membru al familiei, un sufletel rasfatat, un motiv in plus sa zambesc seara sau dimineata cand ii vad pozitiile de somn...sau sa-l cert pentru nazbatiile lui caraghioase.
A invatat sa-si ia sigur de mancare (daca imi permit sa ajung mai tarziu acasa), a invatat sa dea pupici musafirilor, sa raspunda cand il certi, si mai ales a invatat cam cat poate sa intinda coarda pana sa devin furioasa de-adevaratelea.

Astazi implinim cinci ani si ne dorim sa ne bucuram de urmatorii ce vin in aceeasi formula, cocolosul de blanita urmand a fi rasfatat cum se cuvine diseara.

Va pupam pisiceste! (cu nasucul umed si cald)

Unde gasesti fericirea?

2010-04-16T09:53:00.018+03:00

Unii cauta fericirea intr-un pahar cu alcool. O cauta zilnic si o gasesc aproape de fiecare data in fundul sticlei. Din acest motiv am o oarecare intelegere pentru cei ce sufera de alcoolism. Sunt cei ce gasesc exact ceea ce cauta, isi accepta conditia ,si-o utilizeaza pana la inconstienta. E trist dar este adevarat.

Exista oameni care-si cauta fericirea in cariera. Acestia sunt deseori cei mai flamanzi si isi ating cu greu momentul de apogeu. Chiar daca in cautarea lor ajung sa calce deseori in picioare alte fericiri, chiar daca alearga pe ultima suta de metri singuri, chiar daca ajung primii la birou si pleaca ultimii indepartand orice alta activitate... Pana la urma isi ating fericirea fie ca mai au doar o suflare pentru a se bucura de ea, fie ca odata dobandita nu mai are relevanta scontata.

Cei care-si cauta fericirea in propria persoana ii numim (noi ceilalti) nascisisti si/sau egoisti. De ce ar exista o regula pentru sensul si/sau scopul in viata? Poti sa dai si sa faci totul pentru a fi tu fericit, fara sa fie important daca iti savurez clipa singur, exibitionist ,sau alaturi de cineva. Nu sunt pro dintr-un singur motiv: omul este un animal obisnuit in haita. Aici trebuie sa-si traiasca si bunele si relele.
Cealalta extrema e reprezentata de oamenii care isi gasesc fericirea doar daca ii fac la randul lor fericiti pe cei din jur. Isi traiesc emotiile prin alti ochi, isi gusta clipa fara s-o simta de fapt. Altruistii fara limite sunt chiar mai tristi decat alcoolicii. Ei n-au de fapt personalitatea definitivata decat prin prisma omului de langa. Sunt cameleoni ai experientelor vii :)

Exista cautari echilibrate, gasim fericirea in viata de cuplu, intr-o familie, in intemeierea unei familii, intr-o fapta buna facuta zilnic, in mentinerea umanitatii si pastrarea animaleor din noi sub control. Fericirea extrasa din lucrurile mici, simple, care pare uneori o himera. A sustine ca iti gasesti fericirea in maruntisurile vietii denota ca esti un optimist incurabil sau un inconstient prea optimist :)

Din ce in ce mai multi sunt ce ce nu (mai) cred in fericire sau nu (mai) cauta s-o dobandeasca. Din ce in ce mai multi cetateni uita ce inseamna un zambet sincer...

De fapt n-am enumerat toate cele de mai sus pentru a-mi cataloga semenii, poate pentru a intelege si a admite ca a fi diferit nu e neaparat un motiv pentru a fi condamnat. Sunt intr-o continua lupta pentru acceptare, a mea si-a tuturor celor din jur. Sunt intr-o continua intelegere a faptului ca ceea ce ma face pe mine fericita, cel mai probabil este total irelevant pentru tine...mai ales daca intre noi nu este aparent nici o legatura.

Nu ma mai surprind nici macar actele de violenta in cautarea fericirii. Sunt convinsa ca si cei ce se autodeclara necredinciosi intr-ale fericirii de fapt o fac tot pentru satisfactia proprie.Vedeti ? E un cerc vicios.

Aproape totul e un cerc vicios...

Nu v-am vorbit deloc despre fericirea mea (nu in acest articol) pentru ca azi ea este irelevanta. As vrea sa stiu, poate ma ajutati voi (cei ce ma cititi), unde gasiti fericirea?
Am facut candva o paralela intre un geniu stresat si-un prost fericit fara sa intru totusi in prea multe amanunte...

Avem o definitie a fericirii?

Dor de...

2010-04-13T15:49:00.009+03:00

...o ploaie torentiala de vara, pe campul noroios din apropierea casei bunicii. Picaturi mari ce se sparg furioase si copii bezmetici ce alearga desculti stropindu-se pana in dinti cu noroi. Hotote de ras si-un curcubeu ce incheie recitalul atat de glorios.

...un drum de-ntoarcere din ceea ce candva s-a numit Vama Veche. Oboseala placuta, soarele arzandu-mi mana dreapta care sta tolanita pe geam sa-si fluture degetele in vant. Piele usor arsa si inca sarata asteptand sa fie rasfatata cu unt de cacao.

...pagini de carte devorate intr-o cada cu apa fierbinte. Spuma cu aroma de zmeura, betisoare parfumate de meditatie, buddha bar molcom in fundal, un pahar de vin rosu rece-rece. Masaj la picioare dupa ce s-a incretit pielea, parul meu spalat usor, pupici in ceafa.

...o seara cu greieri ascunsi in copaci. Un "cer aproape" cu milioane de stele intepenite privind de la distanta omenirea. Vant racoros de vara, miros de iarba usor uscata. Chiar si bazait de tantari rautaciosi ce tanjesc dupa piele parfumata.

...omleta cu jumari si o lingura de smantana preparata intr-o dimineata de weekend. Salata de rosii mici dulci-acrisoare si-un ceai negru c-o lingura de lapte. Micul dejun lenes intre 11 si 13 cu soarele batand zgomotos in geam si patul imbietor la inca o ora de imbratisari si soapte.

...plimbare nocturna cu barca pe semi-lacul din Cismigiu. Priviri emotionate, rasete si balansari in ritmul vaslelor obosite.

...vata de zahar si dans pe role in parc.

...toti caii de la Danes!

...terasa din Grecia

...cules de floricele din padurea Baneasa

...gulasul din weekendurile cu familia. Cel mai bun gulas din lume, cei mai dragi oameni.

Voua de ce anume va e dor-dor?

Oameni urati VS oameni frumosi

2010-04-09T12:20:00.007+03:00

Articolul acesta nu va fi unul roz, optimist, descriind o lume a mea in care dejectiile umane nu exista sau nu ma ating.
Povestea pe care v-o spun e cat se poate de reala, poate inspaimantatoare pentru unii, socanta pentru altii, categoric scarboasa pentru majoritatea.
Aveti insa rabdare, trebuie sa stim cum arata semenii nostri pe care e indicat sa-i evitam pe viitor.
Trebuie sa cunoastem radacina raului si motivul pentru care sfarsim uneori spunand “Romania e o tara de rahat!”.
Mai mult, trebuie sa aflam cu totii ca exista specimene de nationalitate romana care ajung sa emigreze si sa propovaduiasca intre alte natii povesti construite de minti bolnave.
E inutil sa vorbesc aici de o imagine a Romaniei, de patriotism, stim cu totii ca n-am pledat niciodata in a fi o iubitoare a acestei patrii.
Vreau sa scot in evidenta doar ca e posibil ca unele “minti luminate”, capete hranite cu buchii de carte, cu pretentii de intelect , autodeclarati mici burghezi autohtoni, sa isi ascunda chipul had sub o masca perfecta pusa peste dereglari existentiale si complexe adanci.
Ce e trist si tragic e ca desi aceste personaje sunt pe veci damnate, pot sa otraveasca alte minti, sa induca o continua senzatie de voma (mai ales cand tin neaparat sa-si exercite capacitatile artistice scriind un blog) si nu in ultimul rand pot sa-i motiveze pe cei mai slabi de minte sa adopte aceeasi politica de viata.
Personajul despre care va vorbesc astazi se numeste Cristina Comanescu, actualmente in Berlin, cu mari sperante de-a deveni cetatean german.
Cristina Comanescu si-al ei blog “confruntadurerea” plus o mica gasca de adepti printre care si sotul ei (fursecul mecanic) au reusit sa ma motiveze in a lansa acest avertisment public.
Am ajuns pe blogul ei intamplator, am citit cateva articole, manata de curiozitate. Scrie corect, cursiv, coerent, este evident ca are o cultura generala de apreciat, ca este o persoana inteligenta cu o inclinatie vizibila spre condei.
Am devenit confuza in momentul in care am citit despre inclinatia ei spre buddhism care nu se potrivea deloc cu genul ei bacovian de a scrie. Bacovian e putin spus, ma exprim artistic, eu care am citit pana si biblia satanica am fost usor inspaimantata de cata rautate zace printre randurile femeii. Posibil s-o flatez daca i-as spune ca o vad ca o corcitura intre Hitler si Caligula. Hitler pentru ura la adresa rasei pe care ea o considera inferioara (adica romanii) si Caligula pentru dereglarea psihica, perversitatea si dualitatea de care da dovada.
In alta ordine de idei, inteleg nenumaratele motive pentru care oricine ar ajunge sa emigreze. Inteleg gustul amar, nefericirea, depresia continua care se instaleaza lent dar adanc in sufletul romanului care nu-si mai vede rostul aici. Nu inteleg de ce exista romani care odata rupti de tara continua sa arunce cu venin spre Romania? Cum este posibil sa-si construiasca o intreaga identitate virtuala prin denigrarea natiei care la urma urmei este natia ei reprezentativa? Cireasa de pe tort (sau bomboana de pe coliva, mai repede) fiind tocmai ca se incadreaza atat de perfect in fiecare descriere vomitiva, isi catalogheaza atat de bine propria personalitate, incat intre ea ca personaj si articolele ei nu exista decat o coala de indigo.
I-am citit asadar articolul Bucuresti – Berlin (daca aveti nervi si rabdare va rog sa-l cititi pentru a-mi intelege starea).
Apoi, ca orice cititor cu dreptul la o opinie, i-am lasat o parere scrisa:
"Mi-a luat destul de mult sa citesc tot acest articol desi ai scris cursiv. Nu-mi pot retine nevoia de-a lasa o parere aici pe blogu-ti, ca doar ai scris in limba ta nativa oricat de tare ti-ai dori sa nu fie asa. Cum a spus si Horia Patrascu ai dreptate, mi-as dori sa nu ai. Insa sunt absolut stupefiata de uratenia ta, de scarba pe care o emani si la propriu si la figurat. Pe langa faptul ca m-am lasat condusa de curiozitate sa vad chipul care poate sa verse atat de mult venin...N-am fost deloc surprinsa, ai o figura acra, urata, care inspira teama... O spun cu mila, mi-ar fi placut sa fi fost frumoasa fizic si sa vorbesti cu atata superioritate despre cei ce ii numesti oameni urati si vinetii. Te incadrezi socant de bine in peisaj. Am vazut oameni urati fizic dar care datorita personalitatii frumoase eclipsau neajunsurile de la natura. Tu, per total esti un puzzle perfect. Exteriorul reflecta interiorul… Daca tot te lauzi ca esti adepta buddhismului (nu poate sa fie decat un banc bun) o faci ca sa dai bine in fata celor ce te citesc. Nu exista (din punctul meu de vedere) un motiv suficient de puternic pentru a determina o voma atat de nociva precum aceste cuvinte alea tale alese atent sa jigneasca, sa acuze, sa doboare… Chiar nu credeam ca exista astfel de oameni…si acum ma bucur ca ai decis sa ramai acolo. Ma bucur ca nu suntem in acelasi oras, mi-e mila de nemti Exemplele tale de closet si voma sunt ca o reflexie a ceea ce esti de fapt…Spui ca nu vrei sa mai ai nici o legatura cu noi, cei damnati insa scrii un blog in limba noastra… Vezi tu…suntem o natie plina de puroi insa ca orice infectie, avem sursa noastra: cei de teapa ta. Cu zambetul pe buze iti spun ca as prefera sa putrezesc aici si sa-mi neg orice sansa de viitor decat sa ajung sa gandesc ca tine. Vei fi pentru mine cel mai relevant exemplu al bolii psihice, al rautatii si-al rahatului uman. In rest…numai bine!"
Au urmat cateva comentarii ale celei ce isi spune adepta a budhismului, om intelectual, emigrant in Berlin, desprinsa de tot ceea ce e romanizat. M-a numit proasta, provinciala, de joasa speta, in timp ce comentariile mele erau, evident, respinse, sterse. Fiind din nou aceeasi coala de indigo intre cele descrise si CINE e ea, romanca emigranta a scos repede la interval limbajul cortului, insultele din piata Matache si denigrarea celui ce avea dreptul la replica pe un blog public. Unde mai pui ca sotul (desi eu banuiesc ca tot ea a scris sub numele lui) si anumiti “cititori” de a caror identitate ma indoiesc au sarit cavalereste in apararea ei tunand si fulgerand insulte.
Sotul ei - “fursecul mecanic” (mi-a fost foarte usor sa gasesc informatiile astea la o simpla cautare pe google, plus ceva deductii logice) e un tip care a reusit o afacere de succes si aici si acolo, asa ca doamnei normal ca ii e usor sa spuna ce in puf traieste ea fara sa faca nimic.

I-am sugerat sa renunte la blogul romanesc facut pentru romani, sa renunte la a aduna adepti si la a scuipa venin spre ceva de care se declara rupta de tot.
Mi-a urmat sfatul, azi dimineata postand un articol in care sustine ca va construi un blog german. Nu pot decat sa-i doresc succes in a aduna la fel de multi si fideli cititori precum a avut printre compatrioti. Asta in conditiile in care, in strainatate, nebunia blogurilor a trecut de multa vreme si nu mai cade nimeni rapus pe spate din cause de otravuri scuipate in scris.

Imi doresc sa inchei acest articol zambind. Asa ca voi face o paralela intre cel mai urat om care mi-a fost dat sa-l citesc (mai urat chiar decat autorul bibliei satanice, si la propriu si la figurat) si cel mai frumos om pe care il citesc zilnic – Laura cu viata ei prin balonul roz.
N-as vrea s-o pun in acelasi context cu aceasta cristina comanescu decat ca fiind la polul opus, la lumina, in sinceritate, frumoasa, deosebit de inspiranta, descriind o lume mai buna prin fiecare cuvant.
Laura a scris “Despre lumina din noi romanii”.

Cand viata se joaca

2010-04-06T17:11:00.014+03:00

...poti sa te trezesti batran si sa intineresti cu fiecare zi trecuta.

Din ce in ce mai des ma inclin in fata ideii cum ca norocul este un personaj cat se poate de viu care face amor pe rand cu fiecare dintre noi si apoi ne paraseste pentru ca nu i-am acordat nici o sansa pana acum.

Apoi ma mai bantuie un gand: echilibrul din tot si toate fie ca-l dirijam noi fie ca-si gaseste singur drumul in vietile noastre.

Cei mai sceptici ar putea sa spuna (asa cum de altfel spuneam si eu) : "nu poti sa le ai pe toate"!

E adevarat, nici nu-mi doresc sa le am pe toate si nici sa le stiu pe toate.

Imi doresc doar ca echilibrul sa nu fie viclean cu mine iar norocul sa nu ma fi parasit de tot caci desi sunt un personaj cinic promit sa ma revansez.

Acestea sunt cugetari de vreme rea dragii mei, de primavara plangatoare care-mi increteste fruntea si-mi incetoseaza privirea.

Sa revenim: cand viata ne joaca feste?

Cand credem ca putem sa o controlam deplin?

Cand n-am invatat suficient de mult lectia care ne era indicata?

Cand platim greseli trecute?

Ca sa evitam esecuri viitoare?

Sunt din ce in ce mai multe motive sa cred ca nu voi da de capat complexitatii existentei umane. Avem o inteligenta educabila si potenta pentru depasi orice obstacol si totusi preferam sa ne odihnim neuronii sa cautam solutiile cele mai simple si lipsite de riscuri.

Ma dau exemplu pe mine ; cu ochii privind in gol pana la ceasuri in sir necutezand sa tastez ceva de teama ca inspiratia mi-a scapat printre degete. Apoi...cand momentul "vine" parca am intrat in transa si nu-mi pasa de frazele ce se astern aici, eu imi dau pur si simplu drumul la ganduri asemeni romanilor antici ce-si dadeau drumul venelor intr-o cada cu apa calda pentru a avea o moarte orgasmica, o eliberare deloc cruda.

Exista apoi pauze destul de lungi in care incerc sa fac cuvintele sa insemne ceva si pentru alti ochi pentru ca nu toti cititorii au cultura cititului printre randuri. Ori gandurile mele intortocheate trebuie deslusite pentru ca altfel nu se poate.

Imi uit ideile, poate apar ca paragrafe scrise fara sens, din dorinta mea de-a pune toate gandurile (fie ca se leaga intre ele, fie ca nu) aici in coltul meu de lume.

De o buna perioada de timp simt nevoia sa-mi pun amprenta pe ceva concret. Sa realizez ceva palpabil, sa ma identific cu ceva care sa-mi solicite mintea si s-o scoata din starea de dospire.

Pedeapsa faptului ca viata se joaca si a echilibrului pe care trebuie sa-l instraureze aceasta e aceea ca eu sunt intangibila. Am o stare de vid, cum spuneam anterior intr-o scriere ; "GRI". Nu alba, nu neagra.

Nu primim fara sa daruim, nu ni se ia fara sa ni se dea si asa mai departe. Separat de actiunile noastre umane, de gandurile, dorintele si energia exprimata de noi ca organisme vii, exista un joc pe care nu-l putem controla si uneori nici chiar nu-i putem da un nume.

Cine-a spus : cand viata iti da lamai, faci o limonada? Eu as spune: cand viata se joaca cu tine, intra in joc, nu te lasa mai prejos!

In familie, de Paste

2010-04-01T10:24:00.014+03:00

Acum, eu am doua familii: una la Baia Mare si una la Bucuresti :)
Iar Dumnezeu a fost atat de bun cu mine incat mi-a dat doua familii frumoase pline de suflet si de bucurie, tot El a facut ca timpul petrecut cu oricare din aceste familii sa fie unul de neinlocuit.
Pentru mine exista doua momente iubite, admise si sarbatorite ale anului - Craciunul si Pastele - poate marea majoritate a cititorilor sunt de acord cu mine ca acestea sunt cele mai semnificative si pline de emotie sarbatori crestine de pe mapamond.
E drept, am spus-o demult ca desi parintii mi-au ales religia cand eram in fasa (ortodoxa) n-as fi un exemplu de dat intr-ale bisericilor sau docmelor crestine...
Am luat cate ceva din fiecare religie a lumii ; catolicismul are misterele lui, ortodoxismul m-a ales la botez, dar in egala masura am studiat iudaismul, hinduismul si budismul.
Pana la urma admit ca Dumnezeu e unul, in toate cele inconjuratoare, cred in bine si in rau, in echilibru, armonie perfecta cu sinele, iubirea neconditionata dar n-am putut niciodata sa ma inchin la icoane saau sa ma inchin cu semnul crucii - fara sa am vreo doctrina a ceea ce simt.
Uite-ma totusi ca sarbatoresc Pastele si Craciunul conform traditiei crestine ortodoxe - uneori as vrea sa tin si Hanuka pentru ca este o sarbatoare in care cred si care-mi place (fara sa vorbesc aici de posibilele mele radacini).
Cand vine vorba de Craciun, ma stiti cu totii cat de euforica si plina de idei zglobii sunt. Goana dupa cadouri si murmur de "jingle bells" ; traditii de impodobire a bradului, colinde in surdina, privit melancolic pe fereastra si daruit putin din bucuria mea catre ceilalti mai nevoiasi...
Pastele nu face nota discordanta, desi mi se pare ca trece mai repede iar piosenia e putin trasa de par.
Ador sa gatesc, toate specialitatile culinare ale evenimentului ma incanta si aproape in fiecare an am o zi planificata pentru aceasta activitate.

N-am petrecut niciodata Pastele altfel decat in familie, alaturi de cei dragi si nici nu il pot percepe altfel decat cu o incarcatura sentimentala considerabila.

Este singura noapte din an in care eu/noi merg(em) la biserica ; "iau lumina" , am pielea de gaina si gatul uscat (nu stiu de ce), ma uit spre cer, multumesc pentru tot, ma las in voia sufletului cateva momente pentru ca stiu ca viata, sentimentele, si constiinta ne sunt lasate cu un scop anume.

Poate ca evolutia umana din ultimii zeci de ani a facut ca aceste traditii sa isi piarda din valoare, sa nu mai aiba insemnatate spirituala, sa fie comercializate la maximum (nu va intrebati ce legatura are iepurasul cu mielul si cu ouale de gaina, toate fiind de ciocolata si extrem de colorat ambalate?) dar daca raspundem pozitiv la acel indemn interior de-a simtii aproape oamenii dragi , va asigur ca veti fi complet impliniti si veti regasi macar particule dintr-o traditie aproape uitata.
Anul acesta voi petrece sarbatorile pascale acasa in Bucuresti alaturi de noua mea familie :)Mi-am programat diverse activitati toate zilele viitoare ( ca o persoana extrem de organizata ce sunt) si cred ca n-o sa mai am timp sa va urez toate cele caracteristice perioadei...

De fapt, caracteristic mie, ma astept sa cititi (iar) printre randuri, sa-mi deslusiti pilda de azi, s-aveti suficient de mult suflet incat sa fiti capabili sa simtiti tot ceea ce vi se transmite in fiecare zi, sa inmagazinati toate energiile pozitive ale vietii, sa iubiti din toata inima si sa fiti iubiti pe masura, sa etichetati unele momente ca fiind mai pline de magie decat altele (iar duminica nu face exceptie), sa va doriti orice iar dorintele sa vi se implineasca (pentru ca mereu se implinesc) si sa incercam sa fim mai buni macar pentru o zi...

P.S. Aseara mi-am lasat o dorinta si snurul de martisor intr-un copac-magnolie deosebit de frumos din Cismigiu :)

Cele din urma zile de martie

2010-03-30T11:22:00.010+03:00

Dusa e si luna martisorului, cea ce trebuia sa fie intaia luna de primavara...

S-a aratat bacoviana, fastacita, amanta a gerului cu multe fasoane, fiori reci, ploi gri si soare viclean.

Stiu ca a trecut martie pentru ca mai am o zi pana sa-l pun pe EL sa-mi rupa snurul de martisor de la mana...sa-mi pun o dorinta, sa-l leg apoi de o crenguta de copac.

Doar ca inca n-am vazut nici un copac inmugurit...parca nimic viu - foarte mult praf purtat pe aripi de vant ; si cateva raze ce tin neaparat sa arate ca ard.

Multi oameni cad prada asteniilor.

Anul acesta toata vina e data pe astenia de primavara, doar ca n-am avut inca primavara!

Astenia mea a fost surprinsa de o ignoranta de proportii. Mi-am permis sa-mi vars naduful in scris de cateva ori iar acum am o aura protectoare care-mi permite sa fiu intangibila.

Nu sunt din cale-afara de energica, insa ma automotivez pe cat posibil...

Ma simt din ce in ce mai transparenta, la fel ca si ultimele zile de martie.

Nu in sensul ca incetez sa simt, sa exist ci nu-mi mai pasa atat cat imi pasa. Devin oare superficiala?
Lama aceea rece de bisturiu pe alocuri ruginita se vrea stralucitoare si intens utilizata. Da apoi ii raspund plictisita: "la ce sa merite efortul?"

Avem amandoi ganduri de vara, vrem sa fugim in lume, pe-o plaja doar de noi stiuta, unde n-avem nevoie de haine sociale, imagini corporatiste...

Cu-aceste ganduri sub nori imi savurez ultimele zile din intaia luna de primavara.

Fugind de astenie!

Mai exista cate o dimineata in care ridic oblonul, rad la geam si-mi spun "azi o sa fie o zi buna!". In acele momente imratisez orice decizie ar lua viata legata de mine si de existenta mea. Suntem muuult prea mici si nesemnificatici sa stam in calea celor menite sa se intample.

Avem totusi sclipiri de geniu si putem invata de la viata cum s-o dirijam, ce sa savuram, ce sa ignoram, de ce sa ne bucuram, cand sa ne ascundem lacrimile si cand sa urlam din toti plamanii!

Amuzant mi s-a parut cand o prietena ii vorbea altei prietene despre placuta astenie ce are sa vina. Ea crezand ca astenia de primavara e un fel de stare euforica de imbratisare a vietii, natura cazand prada soarelui si veseliei...

Scriind acestea realizez ca pentru prima oara in viata mea sung gri. Nu gri in sensul trist, ci gri in sensul de mijloc. Pana acum eram alb sau negru, eram zi sau noapte, eram sus sau jos...

Astazi sunt gri.... (de fapt sunt imbracata in albastru si daca o spun in engleza tot trista iese..dar nu-s, pe cuvant ca nu-s!)

Va doresc sa vedeti primul copac inflorit si sa nu va pese de nimic!

Iar noi doi!

2010-03-26T11:20:00.021+02:00

Povesteam cu draga de Sonia zilele trecute...Intotdeauna stau cu gura cascata cand o aud povestind de familia si casa ei.

"Acasa e cel mai frumos loc de pe fata pamantului si cand ajung acolo NIMIC nu mai conteaza!"

Vorbeam de echilibrul personal, de lucrurile cu adevarat importante care te fac sa iesi din cea mai urata stare de spirit. De atunci cand ai avut o zi ingrozitoare la birou, cand te uiti la toti oamenii din metrou si nu reusesti sa vezi o privire senina, cand te simti incoltit de oameni care te-ar sfasia fara motiv...dar ajungi totusi acasa.

Inchizi usa in spatele tau si te simti ca si cum ai fi aterizat intr-un univers paralel care nu are nici o legatura cu umanitatea asa cum o stii tu. Universul acela iti apartine si il umplii tu si jumatatea ta...

Tot cu Sonia vorbeam de faptul ca dintre miliardele de oameni de pe fata pamantului, luati individual, fiecare dintre noi are nevoie doar de O PERSOANA pentru a-si gasi armonia, normalitate, pentru a fi completat perfect si fericit. Paradoxal insa cea mai grea dintre cautari este chiar aceasta: unica fiinta perfecta pentru fiecare dintre noi.

Apoi am citit articolul Laurei in care povestea cum a inceput povestea ei de dragoste ca un raspuns la ceea ce a cerut Universului. Si pentru ei acasa e pe un alt continent sau poate sa fie acasa in orice petec de pamant atata timp cat ei doi se tin de mana.

Iar eu...ca de fiecare data cand epuizez gandurile...ma gandesc la mine, la noi, la tot ce e al nostru.

Povestea mea a inceput asemanator cu a Laurei, am cerut Universului iubire: "Sa iubesc si sa fiu iubita neconditionat!Sa pot sa daruiesc, cum n-am stiut niciodata, sa nu-mi mai fie frica, sa mi se inmoaie genunchii cand voi vrea sa fug, sa ma cunoasca pe mine, femeia, sa ma stapaneasca, sa ma faca sa-l respect, sa ma doreasca, sa il doresc!"

Parca prea multe am cerut nu? Nu prea stiu sa imi doresc putin, e drept n-as fi gandit pana atunci ca toate dorintele se implinesc...

Stiti bucatile acelea siropoase de film "s-au vazut, s-au indragostit si nu s-au mai despartit niciodata"?Parca prea mult am ras de oamenii cu vieti de ciocolata...

Te trezesti dupa nu stiu cate zile, saptamani, luni ca raspunzi cu atat de multa seninatate cand te intreaba cineva "ce mai faci?".

Ti-e bine chiar si cand n-ai nici un fel de program in weekend dar abia astepti sa zaci pe canapea in bratele lui...

Uiti sa fi morocanos duminica cand te trezesti devreme chiar daca e weekend si il privesti, sau te simti privita minute in sir cu o curiozitate plina de drag...

Si-n toate noptile cauti acel miros care face parte din narile tale, mirosul pernei amestecat cu putin parfum, ma fac mica-mica si ma ascund in bratele din care stiu ca nu mai vreau sa ma desprind pana in ultima zi de viata...si parca nici atunci.

Nu mai stiu cat timp a trecut, prea putin oricum, de cand ti-am spus "da pentru totdeauna"... Orele noastre din fiecare zi - oricat de mult infern ar fi insemnat o zi de luni, marti, etc - sunt cele ce ma motiveaza sa merg mai departe, sa trec peste orice, sa am rabdare si sa stiu ca viata noastra va fi frumoasa "chiar si intr-o capita de fan"... pentru ca eu insemn TU iar tu esti EU.

M-ai intrebat ce e dupa moarte si cum de nu mi-e frica de ea.

Ti-am spus ca nu e nimic dincolo (apoi pentru a suta oara) si ca "intre rai si iar nu e nici o diferenta - conteaza de fapt drumul pana acolo".

Mi-ai spus ca vrei sa fim impreuna si dupa ce nu mai suntem pe pamant, dar pana atunci hai sa ne bucuram de tot timpul care ne este dat si sa-i multumim lui Dumnezeu ca dintre miliarde si miliarde de oameni noi ne-am gasit unul pe celalalt!

Despre asta vorbeam eu zilele trecute :) In rest...absolut nimic nu mai e relevant!

Viata ca un cerc

2010-03-23T11:20:00.014+02:00

Un cerc vicios? O spirala?

Daca veti contoriza de cate ori viata se dovedeste a fi ciclica raspunsul va fi inevitabil : intotdeauna!

"Toate-s noi si vechi sunt toate" sau mai pe intelesul nostru: toate au mai fost, toate vor mai fi!

Pana nu intelegem acest fenomen ne vor zbuciuma toate intrebarile existentiale iar explicatiile sunt zadarnice deoarece mintea noastra parca are o personalitate aparte, incapatanata ca un catar.

Ca sa nu va las sa-mi deslusiti de printre randuri pilda de astazi:

Viata ne serveste aceeasi felie de tort cu o precizie de ceasornic pana facem diabet. Iar si iar si iar cam toate obstacolele noastre ne pun aceleasi intrebari: "tu stii cine esti?, tu stii ce vrei?"

Tot eu, nu de prea multa vreme spuneam c-am invatat sa-mi doresc cu adevarat si sa reactionez pozitiv cand dorintele se implinesc.

Totusi, cand se intampla ceva ce NU imi doresc,ba din contra,atunci ce fac? Invatati, invatati, invatati (dupa cum spunea Lenin). Invat din fiecare care experienta chiar daca e negativa, chiar daca e un dezastru personal, caut sa-i inteleg cauzele, sa ii valorific aspectele pozitive (daca ele exista) sau sa o ingrop in arhiva de ganduri si experiente nefaste.

In viata vor continua sa apara teste si intamplari sub o forma sau alta care sa ne subjuge sau sa ne intareasca personalitatea. Ceea ce nu te omoara, te face mai puternic, nu-i asa? Asta inseamna ca trebuie sa dai piept cu teama (de orice natura ar fi ea) si sa lupti pana totul se intampla asa cum decizi tu!

Nu iau decizii in bataia pustii ; nu hotarasc "in ultimul moment" ceva ce s-ar putea sa ma arunce intr-un nou vartej de intamplari.

Pana nu am invatat de ce eu , Cristina, am probleme cu oamenii, cu relationarea, cu socializarea, n-am reusit sa ma integrez in nici un fel de organizatie. Suna atat de simplu dar paradoxal a ne recunoaste propriile greseli e cea mai grea ecuatie.

Am repetat aceleasi greseli pe plan sentimental si sfarseam iremediabil in acelasi loc crezand ca am o rotita lipsa, ca nu sunt capabila sa iubesc, sa daruiesc, sa imi impart viata cu cineva. Eram atat de convinsa de acest lucru incat ajunsesem sa ma accept ca personaj lipsit de suflet.

As fi alergat mult si bine in acest cerc vicios...insa am avut suficienta tarie sa-mi admit esecurile, sa-mi calc peste orgoliu, sa-mi cer iertare si sa imi doresc cu adevarat mai mult.

Sunt doar doua exemple relevante care sustin ca ne lovim de aceleasi probleme si intrebari si ca o vom face la nesfarsit daca nu reusim sa admitem si sa ne constientizam greselile noastre.

Este foarte adevarat ca intamplarile marcante nu depind excusiv de noi si ca omul ca fiinta egoista va arunca vina pe orice altceva (uneori fiind chiar justificata aceasta actiune).

Inca o data: CE vreau sa spun?

Vreau sa spun...ca vei ajunge mereu in acelasi loc, ca vei da mereu cu capul de pragul de sus atata timp cat nu-ti intra in reflex sa-ti analizezi TU, TIE comportamentul, atata timp cat deciziile tale sunt luate fara a fi bine gandite sau de complezenta.

Intreaba-ti sufletul cine esti! Crezi in miracole!Te rog sa crezi in dorintele care ni se implinesc! Te rog sa crezi in tine indiferent cat de tare doare ceea ce ti se intampla.

Te rog sa-ti inveti sufletul sa perceapa, sa desluseasca cat de frumoasa este de fapt viata si cat de mult conteaza sa invatam fiecare aspect al ei.

Plafonarea vine odata cu varsta?

2010-03-18T16:49:00.014+02:00

Pe la 13 ani am inceput sa scriu poezii si diverse texte pe ultimele pagini ale caietelor de scoala. Pana s-a prins tata ca rup prea multe pagini, m-a pus sa-mi cumpar din banii de buzunar trusoul nou de caiete a caror pagini le-a numerotat si le verifica periodic...

Am inceput sa-mi cumpar caiete special pentru a le umple cu multe ganduri. Privind in urma, realizez ca mazgaleam paginile cu ciuda, cu ura la adresa societatii care nu ma intelegea (credeam eu) si nu reuseam sa-mi gasesc un loc in care sa ma regasesc.

Toti demonii si toate spiritele negre eram persoanjele povestioarelor mele. Pe modelul eminesco-bacovian : eram o tanara poeta indragostita mereu de personaje inexistente fabricate doar de mintea mea, dar norii negrii imi predominau fiecare scriere.

Profunda mea exprimare a durat cam pana pe la 17 ani in toate combinatiile de cuvinte, pentru ca, sa fim sinceri, in cate moduri poti sa spui acelasi lucru?

N-am renuntat deloc la infatisarea "lumii de jos" doar ca aceasta a atras un fel de fan-club al gastii mele de prieteni iar eu eram cea mai neagra dintre toti.

Ma amuza teribil imaginea mea din perioada respectiva, cu atat mai mult cu cat ii privesc plina de compasiune pe cei aflati in sclavia trendului emo, in zilele noastre.

Dar traiam! Traiam intens, identificam fiecare minut ca fiind unul pretios, chiar si zilele in care zaceam "afara pe intuneric" istorisind povesti care de care mai pline de sange si duhuri.

Inainte sa ajung la 20 de ani am inceput sa ma las bantuita de intrebari existentiale, scopul vietii, imbratisarea existentei noastre pe planeta Pamant, intrebari legate de univerul nostru, personal si comun, karma, energii emanate, autocontrol, demnitatea ca o valoare controlata de timp si asa mai departe.

Nici nu mai tin minte cine mi-a spus candva ca fiecare an nou de viata aduce cu sine o schimbare a perceptiilor proprii. Ca pentru toate exista o varsta si de inceput si de sfarsit.

Cu cat inaintam insa in varsta dispare curajul acela de copil deloc rezistent la tentatii.

Noi, oamenii, ii spunem evolutie.

Evoluand ajungem oare sa renuntam la conceptii si la asumarea de riscuri pentru ca societatea are un ritm de catalogare extrem de alert?

Ca fiinte complexe avem o putere de stocare a informatiei aproape de infinit.

Ceea ce tot noi numim discernamant pe masura ce trece timpul devine tot mai controlabil.

De fapt ce spun eu - realitati biologice, fizice si logice ale vietii...cu mici retusuri in functie de cetatean.

Supusi unui ritm ce are totusi tendinte monotone, putem sa devenim subjugati de plafonare la o varsta frageda.
Aici devin confuza si ma pierd in explicatii.

Chiar daca am depasit milioane de zile, milioane de nopti, rutina anotimpurilor, chiar daca ajungem sa existam ca gest reflex (respiram, mancam, eliminam, vorbim, etc) nu pot sa nu analizez fenomentul de plafonare cerebrala.

Cand ajungem sa nu ne mai surprinda nimic?
De ce ajungem sa nu mai credem in miracole?
Cum reusim sa depindem de un sitem robotizat scapand printre degete adrenalina?

Viata poate sa inceapa la orice varsta decidem ca am inceput sa traim.

Poti sa te trezesti intr-o dimineata si sa realizezi ca nu esti fericit, ca vrei sa inveti sa traiesti.

Lupta anti-plafonare nu este deloc un puseu de energie trecator...

Am din ce in ce mai des ca fac parte dintr-o comunitate care nu-si mai descreteste fruntea niciodata. Ca ni s-au scurtcircuitat senzorii pentru veselie si ca suntem cei mai apatici robotei...

Si uite asa...incet, incet , nu-mi mai gasesc cuvintele in taste...

Femeia ca o prelungire a portofelului...disponibil

2010-03-15T12:14:00.027+02:00

Oricat s-ar scrie/discuta despre asta, poate chiar daca personajele in cauza ar fi marcate cu cercuri concentrice si "bull's eye" , barbatii inca n-au simtul mirosului dezvoltat pentru specimenul numit "microb de portofel/cont in banca"

Intalnim acest virus in cele mai diverse forme, tulpini incrucisate de personalitati, de la caprioara de discotecta pana la dama trecuta bine dar cu mari sperante de reusita.

De cand ma stiu am fost anti-femei dar am iubit feminitatea. Am admirat femeile puternice, femeile inteligente (nu destepte , caci oricine isi injecteaza mai mult de 3 carti in creier se cheama "citita si desteapta"), femeile care stiu sa lupte pentru o cariera, pentru o pozitie in societate, dar care nu uita ca sunt femei, nu uita sa fie frumoase, sa iubeasca, sa fie mame, sa fie sotii, iubite, etc.

Admir femeile ingrijite, care au o anumita prestanta, care tin la farmecul personal scos in evidenta de varsta.

Din ce in ce mai putine astfel de femei...

S-o luam de jos in sus, deslusind de "la radacina" tipologiile care ne fac barbatii misogni:
Caprioara de discoteca - o recunoastem dupa varsta frageda (17-21 de ani)) dar potentialul maxim. Intotdeauna va poza in "independenda si rebela" dar de fapt s-a saturat sa-si cheltuie banii de camin pe haine in IDM. Stie sa-si joace cartea bine, probabil are si vreo poveste trista din copilarie care sa-i protejeze personalitatea vulcanica : "am fost abuzata sexual cand mi-am pierdut virginitatea - dar uite-ma ce bine mi-am revenit!" ; "Ia-ma, plimba-ma prin cluburi si pe la toate terasele, cumpara-mi doua parfumuri adevarate si deschide-mi calea spre o lumea mai buna".

Vesnica petrecareata - fetita transformata in femeie, mereu prezenta in locurile aglomerate precum: concerte, petreceri, cluburi, cafenele efervescente. Microbul stilat (22-26 de ani) are ceva experienta in implantarea pe portofelul...disponibil. Pozeaza mereu intr-o tanara plina de viata, nesatula de trai luxos. Tentaculele otravitoare au de obicei efect pe barbatii plafonati, aflati la criza middle-age care cred ca pot lua o gura de oxigen. Mai bine v-ati droga cu heliu caci asa o sa va sune vocea cand vesnica petrecareata e luata din mediul ei propice. Doua tone de machiaj mai tarziu si aveti o meduza de club care orbeste daca-si scoate "ochelarii Prada cumparati de dobitocul ala pe care l-am parasit anul trecut".

Nu este uman posibil sa rezisti intr-un ritm atat de alert de cluburi scumpe, reduceri din Viena si concedii in Barbados. Tu poti fi "idiotul care i-a cumparat sandalele Escada".

Cumintica disperata e tipul de microb sub acoperire care in timp te poate face sa donezi sange pentru ca ea isi doreste o pedichiura. Marea majoritate a femeilor de acest gen sunt intr-adevar inteligente. E nevoie de putin mai mult pentru a dovedi categoria mentionata mai sus si pentru a te abona direct la contul in banca. Trebuie sa pozezi in femeie culta, morala, cuminte, de casa, fidela, usor geloasa (cat sa nu-i respire alta portofelul) plina de plide existentiale si cu o mare pereche de ochelari de cal in dotare masura perfecta a barbatului infectat.

In acest caz microbul se concretizeaza in relatii pe termen lung "cu buget comun" (doar stii ce prost e platita pentru cat munceste) iar ea va face totul numai si numai pentru tine.

La final vei avea 4 sifoniere de haine, o camioneta de albume foto de calatorii exotice si-o moaca depresiva alaturi.

Cumintica disperata nu e niciodata multumita de modul in care arata si atunci tinde sa compenseze cu orele la shopping, la cosmetica, la tratamente de infrumusetare care sa-i ofere macar pentru o jumatate de ora impresia c-ar fi vreo estetica :)

Barbatilor nu incercati sa satisfaceti vreodata un astfel de specimen ; frigiditatea lor e purtata ca un stindard si aruncata in capetele voastre ca o acuza.

In cele din urma o regasim pe dama trecuta bine, dar cu mari sperante. O combinatie care ne pune in incurcatura: s-o compatimim sau sa ne amuzam de ridicolul ei?

Dama trecuta a depasit poate unul sau chiar toate stadiile mentionate mai sus iar acum nu vrea sa-si finalizeze sub nici o forma maratonul prin viata.

Se incapataneaza sa para "cool & trendy" sau extrem de in ton cu mondenitatile. Nu si-ar lua nici macar un minut sa-si puna intrebari existentiale sau examinatoare de decenta.

Are pretentii de barbati inteligenti si frumosi dar este absolut subjugata de complexe. Ar fi in stare sa-si faca o operatie estetica pe saptamana daca ar gasi finantatorul.

Nu va imaginati vreo babaciune, damele sunt trecute doar de prima tinerete, undeva in ridicolul caracteristic varstei de 35 de ani incercand sa tina piept pisicutelor cu 10-15 mai mai tinere, prin cluburi, dezbracate, la vanatoare de testosteron.

Toate categoriile amintite aici au in comun dependenta de banii...barbatului. Evident, atata timp cat masculii cumpara, ele vor vinde, atata timp cat ei se arata buni de plata, ele se arata bune de stat in genunchi.

Exista intr-adevar o masa de fete/femei de umplutura, care dau rateu dupa rateu in alegerea de mascul sponsor, dar despre ele nu vorbim aici, in acest articol dedicat femeilor de succes :P

E drept, sunt o rautate, poate si pentru ca am fost intotdeauna independenta financiar, n-am depins de nici un alt portofel inafara de al meu si nici nu voi depinde vreodata. Nu-mi ramane altceva de facut decat sa torn acid peste bietele hamesite :)

P.S. "v-am pupat pe portofel" ?

Principii de viata

2010-03-10T12:45:00.013+02:00

O noua leapsa primita de la vulpita Lia. Leapsa existentiala este foarte interesanta si pune pe masa principiile dupa care te ghidezi in viata. De fapt cele mai importante 10 principii in functie de fiecare dintre noi.
Prima oara m-am gandit la zecile de oameni care sunt numiti de societate ca fiind "fara principii" si cum ma intreb adesea daca regula e un alt sinonim pentru principiu? Nu deviez de la subiect pentru ca e foarte cunoscuta opinia mea despre oamenii subjugati de reguli. Insa cateva indicatoare de morala, de bun trai, admit ca sunt necesare.

Iata cele mai importante 10 (care ma reprezinta):
1. Sufletul. Ma las ghidata ce ceea ce simt, de CUM simt, cat percep, cata informatie pot sa citesc (sa vad/sa descopar) ajutata de simturile cu care am fost inzestrata. Noi oamenii nu am ajuns sa ne exploatam nici jumatate din calitatile posedate dintr-un motiv simplu: lipsa de autoeducare. Daca invatam sa ne folosim sufletul ca o harta pentru drumul din viata (asumandu-ne evident si anumite riscuri) putem parcurge distante mari in beneficiul nostru.

2. Ordinea. Sunt o persoana cu foarte multe manii iar ordinea este una dintre ele dusa uneori pana la extrem . Mi-e teama sa-mi pun un diagnostic in acest sens, dar adevarul e ca sunt extrem de organizata. Exista o perfectiune proprie pe care mi-o impun in tot ceea ce fac. Este un principiu dupa care ma ghidez insa uneori tanjesc dupa o viata dezordonata in care sa nu simt mereu nevoia sa "fac ordine in dezordine".

3. Cunoasterea in amanunt. Chiar daca "in amanunt" inseamna sa disec la molecula situatii, oameni, ganduri, intamplari. Am o sete de cunoastere permanenta si ma simt intr-o continua competitie cu ceilalti. Vreau sa STIU tot (precum "copilul divin" al lui Bruckner), sa invat, sa descopar, sa identific, sa rezolv probleme. Deviem la fixism pe care incerc sa-l tratez deoarece fixismul nu e deloc un principiu cu care sa te mandresti.

4. Rabdarea... E adevarat, cei ce ma cunosc de mai mult de 3-4 ani vor rade copios. Insa in ultimii doi-trei ani am inceput sa cred cu desavarsire in rabdare. Sa imi doresc sa devin/sa fiu o persoana rabdatoare pentru ca intotdeauna asteptarea este rasplatita. Fiecare dorinta se implineste daca stii sa ai rabdare, fiecare intrebare isi are raspunsul - depinde cat ii ia sa ajunga la noi - sau cand suntem noi pregatiti sa aflam ceea ce intrebam.

6. Sinceritatea e un principiu pe care il am insa pe care nu l-am respectat intotdeauna. Foarte mult timp am fost coplesita de frica, am fost intimidata si mi-am creeat un univers paralel fiind nesincera cu mine in primul rand. Acum insa nu-mi mai e teama sa ma deschid, sa rostesc toate cuvintele, nu-mi mai e teama nici macar de oameni, chiar daca uneori ma feresc de ei.

7. Sunt o persoana dedicata/fidela. Merg alaturi de cineva, sau pentru cineva pana la capatul pamantului. Insa e valabil si viceversa. Pot sa ma dedic total unei persoane insa pot sa-mi folosesc aceasta dedicatie si pentru a nimici pe cineva. Dar mie-mi place sa-mi folosesc princiiile in scopuri pozitve.

8. Increderea e un principiu dupa care ma ghidez uneori inconstient. Intotdeauna cred in oameni pana la prima proba contrarie. Uneori cred prea mult... Nu pot sa incetez sa cred in oameni, lumea ar deveni un mediu ostil asa ca merg mult pe incredere la prima vedere :) Dar ma ajuta sufletul pentru ca am o calitate ; pot sa citesc "printre randuri" si pot sa citesc in mintea unui om foarte foarte bine, chiar daca-l vad pentru prima oara.

9. Iubirea. Sa iubesc cu fiecare molecula si sa fiu iubita de doua ori mai mult. Sa iubesc viata, sa-mi iubesc barbatul, sa-mi iubesc familia, sa iubesc iubirea, sa ma iubesc pe mine.

10. Ultimul principiu (mentionat aici) - desi nu cred ca e musai un principiu ci mai degraba o convingere folositoare - este usor neortodox (pentru cei ce catalogheaza) insa m-a ajutat de-a lungul timpului si am invatat sa-l folosesc pentru autoregenerare, pentru autoconservare si in general pentru a scapa de teama. Vorbim despre...egoism. O doza moderata de egoism pentru protectia mea personala. Doza suficienta sa-mi inspire putere si incredere in mine atunci cand e nevoie. Doza de egoism care sa ma trezeasca la realitate cand sunt euforica.Doza de egoism pe care uneori toti trebuie sa o avem insa prea putini admit asta.

Eu nu dau leapsa mai departe, ci rog pe toti cei ce-si permit un moment de sinceritate s-o preia :)

Ritualul mancarii bune

2010-03-09T17:33:00.013+02:00

Am frunzarit tare tare multe bloguri si site-uri culinare in ultima vreme...
Imi este atat de dor sa ma ingrop in bucatarie si sa ma concentrez pe ceea ce fac iar la final sa vad fetele oamenilor cu burtile pline, complet incantati de ceea ce au mancat!

Lipsa de timp si de bucatarie complet utilata a facut din mine un sclav al restaurantelor sau, cand suntem acasa, punem in functiune aparatul de gatit cu aburi. Care nu e nici el de ignorat insa cand iti doresti un orgasm culinar trebuie sa ai la indemana un cuptor cel putin.
Am reusit totusi sa imbin utilul cu placutul si sa pot gati la aburi extrem de variat, am devenit inventiva cu hrana preparata la rece, sosuri reci, combinatii pentru salate, condimente si amestecuri de legume pentru abur.

Slabiciunea mea e jucata in rolul principal de paste. Cat de curand o sa pot prepara o portie de bolognese in propria casa, sper sa nu tanjesc dupa lasagna apoi...
O sa tanjesc dupa preparatele din carne la cuptor si enorm de multele elemente pentru care impletirea aromelor intr-un vas de lut bine incins este esentiala.
Dar in acelasi timp, prietenii mei sunt multi, si-am mai practicat gatitul in vizita. Care are urmatoarea reteta:
- alegem cu atentie tinta (sa ma alege tinta pe mine)
-facem publice intentiile (vezi ca gatesc si eu in uichend la tine/vino sa gatesti in uichend la mine)
- ingredientele dupa o reteta bine stabilita de subsemnata, (nu inainte de-a se fi consultat cu ceilalti meseni de ocazie) le voi lua eu pentru ca am ochiul format, dar dupa gust sa aveti pregatit unele maruntisuri: verdeturi, o ceapa, un usturoi, cateva picaturi de ulei, bulion, etc.
- bucataria trebuie pusa la dispozitia blondei unde devine brusc rege/regina si nimeni nu are voie s-o contrazica sau s-o ajute decat in chestiuni minore. (a fi prudenti la maniile scorpiei)
- rabdarea participantilor - toate felurile de mancare au deliciul garantat insa necesita un timp corespunzator si uneori direct proportional cu gradul de dificultate al retetei.
- degustarea (se face inainte de-a anunta glorios "masa este gata")
- invitatia la masa catre toti participantii (care trebuie sa fie prompti si sa nu se lase asteptati chiar daca si-au pierdut rabdarea!)
- cu siguranta complimentarea mancarii inainte, in timp ce si dupa, plus multiple insistente de-a face din aceasta ocazie un ritual, sunt absolut necesare

Sunt modesta cand spun ca sunt sigura de talentul meu intr-ale bucatariei , iar complimentele vor fi indelung savurate.

Asadar, daca va place reteta mea, nu ezitati sa o incercati, profitati de perioada aceasta in care sunt melancolica si plina de dor.

www si-o zi (buna) de luni

2010-03-08T21:14:00.011+02:00

Wild-Wild-Weekend, asta vroiam sa spun.

Am incercat sa particip intr-un maraton de "iesit din casa" weekendul acesta. Vineri si duminica au fost dedicate prietenilor si vizitelor iar sambata rasfatului cu fetele si dansului.

Sambata am aterizat intr-un club fizzzzzzos. Deja-vu!

Cunoasteti senzatia aceea de multiple replici in minte si nici una nu ajunge sa se concretizeze printre buzele tuguiate de uimire?

Oricat as incerca macar sa ma impac cu ideea de gloata baNbuista (cred ca devine brand baNbu-ul asta) si de existenta (atestata chiar printr-un atlas de mitocanie urbana) unei specii umane in acest habitat, nu pot sa-mi inghit ironiile.

Clubul se numeste kazebo. Este in cadrul unui Ofice Center, zona Pipera. Stiu ca zona spune totul insa curiozitatea a ucis ultimele reflexe de pisica din mine.

Ca sa n-o mai lungim teatral: cat de patetica trebuie sa fi ca femeie sa petreci jumatate de zi la salon si intreaga suma trimisa de parinti (ca tu sa supravietuiesti o luna in regie) pentru a-ti cumpara o copie ieftina dupa o rochie D&G/Escada/Versace/etc doar pentru a savura o vantatoare esuata intr-un club de acest gen?

Ca barbatul/pustulache oxigenat si cu creasta de cocos avorton pe care femeia mentionata mai sus il va tinti ESTE de fapt tot un studentel cu buzunarele rupte iesit la vantoare de "oaneroman"(a se intelege ca ma refer la versantul Oana Roman).

El si ea, cei doi virusi umanoizi, cu sete de buzunar banos vor constata oare ca sursa nesecata de conturi in euro a ajuns sa-si cumpere visele din prafuri scumpe?

Recapitulare: pitipoance si cocalari, potoliti-va! S-au terminat sponsorii, e criza, au dat faliment, trebuie sa ajustati rate-card-ul si sa va vindeti din nou pe Brifcor, fresh-ul e scump maica :)

....si in timp ce gandeam acest text pentru voi (cititori devotati) mi-au baut grabita Mojito-ul si-am pornit spre Arenele Romane cu gandul la Paul Van Dyk.

Mint, de fapt ma gandeam la filmul It's all gone Pete Tong si la bestialul soundtrack al acestuia...

Si inainte sa apara Paul la pupitru s-a mixat surprinzator de bine sa stiti.

Greata si dezgustul din clubul piperian au fost sterse cu gratie de atmosfera incendiara din cortul incalzit.

Am adormit spre dimineata cand am reusit sa-mi potolesc tamplele incinse cu redbull.

Dupa vechea zicala "ziua buna se cunoaste de dimineata", asa si azi la inceput de saptamana vijelios direct in biroul clientului. Apoi pe biroul meu din cubul de sticla aveam un ghiveci cu flori roz caci nu-i asa...e 8 martie iar viata fara noi n-ar fi de fapt posibila :)

Totusi, cel mai frumos e acasa, privind cum (NU) vine Craciunul cu fulgi mari si vijeliosi in timp ce dragul meu drag mi-a pregatit un picnic in sufragerie si cele mai frumoase flori din lume numai si numai pentru mine.

Viata merita traita!

Sambata ne rasfatam?

2010-03-03T11:32:00.006+02:00

Sambata mergem in gasca la Zaraza Salon pentru ca am primit o oferta de nerefuzat:

Tuns(orice lungime) - 15 lei
Coafat(orice lungime) - 17 lei
Spalat(orice lungime) - 8 lei

Epilat lung - 16 lei
Epilat intim total - 17 lei
**ceara traditionala

Pensat - 6 lei
Pensat forma - 9 lei

Manichiura+oja - 12 lei
Manichiura French - 15 lei
Pedichiura+oja - 17 lei
Unghii false gel - 110 lei

Abonament electrostimulare
10 sedinte 120 lei
Bonus:1 manichiura

Ne vedem pe la 14:30 - 15, acolo? Fetele care vor sa ne insoteasca, stiu unde ma gasesc :)

P.S. de data asta invitatia e valabila numai pentru doamne si domnisoare

Primavara din noi

2010-03-01T10:01:00.009+02:00

Astazi m-am trezit extrem de bine dispusa. Profit de aceasta ocazie sa impart zambete si ganduri bune, pentru toata lumea.

Vreau sa fi trecut iarna aceasta urata si vreau sa iubesc fiecare raza de soare. Sa-mi placa fiecare gura de aer proaspat cu iz de viata.
Mi se intampla sa ies brusc din orice stare si sa am o sete de viata teribila. Sa uit de toate rautatile celor din jur, sa ignor cu desavarsire energiile negative, sa vreau sa iert si sa vreau sa-mi fie mila de cei mai putin norocosi decat mine.
Am toate motivele din lume sa urlu din nou la lume ca-mi place sa traiesc, sa va doresc si voua (tuturor) sa incercati sa luati in calcul doar aspectele bune...ale zilelor mai putin roz.
De-a lungul timpului cele mai dese indrumari ale mele au fost catre o evolutie spirituala a fiecaruia dintre noi. Pentru ca trebuie sa ne educam mintea mai intai. Iar aceasta etapa de invatare nu se sfarseste niciodata.
Astazi nu mai dau "lectii de viata" astazi vreau sa imi recapat veselia amortita odata cu gerul.
Eu inca ma consider un copil tembel, inca am nevoie sa fiu rasfatata si iubita si protejata. Inca imi place sa rad la viata si sa ma joc cu toate cuvintele.
Hai sa consideram aceste prime raze de soare un nou inceput. O noua viata. Hai sa ne indragostim de noua primavara!
Hai sa incepem prin a ne iubi si a ne accepta pe noi. Apoi rand pe rand toti oamenii din jurul nostru...
Acesta e martisorul meu pentru toti cei ce ma citesc.

P.S. Sa stiti ca dorintele din snurul de martisor se implinesc intotdeauna. Trebuie doar sa crezi in ceea ce-ti doresti.

Mare recompensa - mare!

2010-02-23T13:22:00.008+02:00

Dragi cititori - onorati si vicleni panditori,

Oricine va reusi sa ma ajute in identificarea urmatorului IP : 78.96.200.191 ; ISP: ASTRAL TELECOM SA ; locatie: Bucuresti ; va beneficia de un mare premiu :)
In alta ordine de idei, ca sa nu las audienta fara justificari - personajul mai sus mentionat, {foloseste timpul companiei angajatoare (stiu ca bantuie de pe computerul de serviciu) pentru a santaja/sabota sanatatea mea mentala. Sau macar incearca (cu injurii si acuze de cea mai joasa speta) }
Revin cu o modificare de ultima ora (04.03.2010): am gresit crezand ca stimabila ar fi vreo femeie de cariera - este doar o nevestica intretinuta :) care se plictisea acasa... (nu-i asa Dana?)
Stiu ca e vorba de un personaj feminin si cu aceasta ocazie lansez public invitatia de a iesi din anonimat :)
Sa revenim la concursul cu premii cu care va voi tine la curent de altfel pe Twitter si Facebook :
- ma intereseaza locatia, cartierul, sectorul, numele companiei, in cazul in care e persoana fizica (desi ma indoiesc) o adresa aproximativa ar putea sa ma ajute enorm. In cazul in care suspecta saboteaza Thoughts & Clouds de la munca - numele companiei la care lucreaza si al carei IP il foloseste m-ar ajuta sa-i determin identitatea. - am aflat deja adresa exacta!
- daca aveti indicii, astept sa fiu contactata prin email , va rog sa n-o dati de gol public prin comentarii deoarece ii pregatesc mai apoi o surpriza de mari proportii.
- premiile urmeaza a fi licitate prin email :) pun la dispozitie blogroll-ul meu, bannere, cateva CD-uri , DVD-uri, o lada de bere,articole pe blog, invitatii la diverse concerte (am pile, pot face rost :p) ; vedem noi ce mai gasim prin lada de cadouri pentru cei ce se pricep sa-mi gaseasca posesoarea de IP.
Durata de concurs : pana pe 1 aprilie (de ziua pacalelilor).
Acestea fiind spuse... astept cu interes emailurile voastre si va raman profund indatorata pentru efort.
Concursul s-a incheiat deoarece am aflat identitatea persoanei :)

P.S. Am decis ca e un specimen mult prea nesemnificativ sa-mi mai bat capul...As fi putut sa-i fac cadou un articol aici pe blogu-mi despre cate secrete murdare are...dar e pacat sa ma manjesc cu asa ceva. Sper ca nu voi ajunge niciodata la 33-34 de ani sa am un trai intr-atat de blazat...cu atat de multe frustrari si mimand o viata de familie falsa :)
De fapt nu sper, ci STIU ca nu voi ajunge asa, din simplul motiv ca pot mai mult.

Despre omul potrivit

2010-02-16T22:42:00.011+02:00

(nu-i frumos sa incepi cugetarea cu parateza ; ati vazut ca-n ultima vreme imi denumesc toate articolele cu "despre ... " ?)

Noi, oamenii, nu suntem deloc fiinte singuratice, asta o stiu sigur. Oricati dintre noi am opta uneori pentru momente de singuratate, izolati de comunitati, devenim completi ca fapturi abia in momentul in care incepem traseul in doi.

Am primit cadou o carte (multumesc tusi!) care se numeste Dragoste si Respect si este dedicata cuplurilor. Intr-o oarecare masura face parte din gama cartilor "terapeutice" , dar in alta ordine de idei face propaganda unor invataturi pentru cele doua parti care doar impreuna ajung sa formeze intregul: femeia si barbatul.

Initial am zambit si mi-am spus ca n-ai cum sa-ti traiesti viata "ca-n carti" chiar daca-ti place atat de mult sa-ti insiri gandurile in scris (paradoxal nu?). Nu refuz niciodata o carte, asa ca "profitand" de raceala ce-a pus stapanire pe mine, tolanita in pat am devorat in cateva minute 20 de pagini. Paginile m-au facut captivat (va voi face recenzie dupa ce-o termin) dar mi-au dat totusi o noua bataie de cap: oare principiile se aplica fiecarui cuplu? DACA pur si simplu nu esti langa omul POTRIVIT?

Cartea spunea "dragostea nu e totul , pe langa aceasta mai e mult de munca", ok, nimic nou, am depasit momentul in care chiar credeam ca dragostea tine de foame si de sete. Nu sunt sceptica, din contra, viata mea personala se poate cataloga ca fiind extrem de roz acum, insa pe langa muntele de suflet, iubire si devotament intr-un cuplu (asa cum spune cartea) e nevoie si de respect, plus o sumedenie de alte ingrediente, totul "bine amestecat" trebuie sa rezulte ceva usor de digerat...placut de consumat, pardon, delicios (daca tot am dat-o pe termeni culinari).

"Cum stiu daca omul de langa mine e omul potrivit?Jumatatea mea?"

Nu cred in suflete pereche sau in iubiri predestinate insa cred ca exista oameni cu care putem petrece o viata intreaga completandu-ne reciproc si oameni cu care n-am putea indiferent cat am incerca.

Lasand la o parta iubirea (sa presupunem ca in toate ipotezele mele el si ea se iubesc enorm) , sa zicem ca putem am castigat respectul celuilalt, dar mai departe?

Comportamentul partemerilor trebuie sa fie identic? Tebuie sa le placa aceleasi filme, aceeasi muzica, aceleasi mancaruri? Trebuie sa fim total opusi (nu-i asa contrariile se atrag) si unul dintre parteneri sa se straduiasca sa treaca de partea celuilalt sau sa isi inchipuie in zadar ca poate sa-l schimbe? Trebuie sa existe cate putin din toate?Trebuie ca el/ea de langa tine sa te completeze, sa fie prelungirea gandurilor tale, sa-ti ghiceasca fiecare respiratie? O fi necesar sa-ti suporte orice capriciu cu justificarea sentimentelor?

E o loterie la mijloc...? Am devenit confuza dupa doar cateva pagini de carte si-am inceput sa-mi pun intrebari? (ia te uita ce de semne de intrebare)

Apoi, ca tot sunt cel mai relevant exemplu, am inceput sa-mi vizualizez propria viata. De iubit il iubesc, de respectat il respect, incredere am ca si el simte la fel. Cat suntem noi de asemanatori? Sau cat de diferiti? Am avut un scurt moment de panica, admit. Scurt, am spus.

Mi-am dat seama ca principiile dupa care functionez eu sunt uneori privite stramb, dar asta nu inseamna ca ele n-au sens, sau ca n-ar exista.

Pentru mine functioneaza ACCEPTAREA! A accepta un om, ASA cum este el, 100 % (desi nu pot cataloga sentimentele umane in procente, e prea stupid) este de fapt teoria dupa care ma ghidez eu.

Daca as incerca sa "avem cat mai multe lucruri in comun" cu siguranta as da gres, unde mai pui ca eu ador unicitatea si individualismul nostru. El este unic, irepetabil, ar fi ironic sa incerc sa-i fiu o copie.

Daca l-as fi ales ca este "atat de diferit" ar fi insemnat ca mi-am pus singura limita, pentru ca subconstientul meu m-ar fi intrebat "diferit fata de CE?" , "fata de mine?". Eu nu mi-am delimitat inca evolutia, inca ma definesc ca persoana, cat voi trai voi fi intr-o continua ascensiune, cum as putea sa cred ca la doar 25 de ani as putea alege un om pentru ca este "contrariul" meu?

L-am ales pentru ca el este EL, iar eu il accept exact asa cum e! Ii accept si partile bune si partile rele pentru ca e perfect natural si uman ca ele sa existe.

M-am acceptat pe mine (si inca lucrez la asta) iar omul cu care aleg sa pornesc la un drum atat de lung... trebuie sa-mi inspire armonie totala.

Imi este aproape imposibil sa gandesc o ipoteza in care as fi pornit la drum cu cineva pe care sa incerc sa-l schimb. Sau sa nu-l accept total?!

Iubirea si respectul (cele despre care va spuneam la inceput, sus de tot) pornesc de la aceasta initiala acceptare.

Putini inteleg ca daca omul din fata ta nu iti este COMPLET acceptat de minte si suflet ... nu va functiona. Trebuie sa te uiti la el/ea si sa-i accepti fiecare molecula, fiecare gand, fiecare bucatica de piele, fara sa fi in disconfort cu ceva din intreaga lui existenta. Orice fel de disconfort este de fapt un impediment care va lua amploare in timp. Ca un bulgare de zapada ce sarneste o avalansa.

Un test realmente simplu pentru voi/noi ar fi urmatorul: uita-te bine/atent la omul de langa tine si raspunde-ti SINCER la urmatoarea intrebare: Daca ai putea sa schimbi ceva la omul de langa tine, ce ar fi acel ceva?" (a se intelege ca nu ma refer la tunsori, culoarea unghiilor, sau hainele de duminica)

Daca exista un raspuns - vrei sa schimbi ceva - il vei justifica "as vrea sa-l schimb pentru a imbunatatii relatia/pentru a ne potrivi perfect/pentru ca e singurul lucru care-i lipseste/pentru ca ne-ar implinii/etc" si-ai sa te simti chiar bine cand o spui, nimeni nu schimba in negativ ceva, veti vedea.

Doar ca eu imi permit sa vin si sa-ti spun: DACA tu vrei sa schimbi ceva inseamna ca in acest moment nu-ti accepti jumatatea?Ca va lipseste ceva?Ca nu sunteti completi? Ca nu esti impacata/fericita si ca ai nevoie de o ajustare sau de un adaos. Treci la urmatorul/urmatoarea care n-au nevoie de ajustari si de adaos.

Nu are sens sa ma lungesc cu teorii care sa-mi confirme/demonstreze cele scrise.

Omul potrivit este acela pe care il accepti total. Acela pe care nu vrei sa-l schimbi. Caruia ii iubesti pana si defectele si caruia ii adori calitatile. Nu conteaza daca aveti lucruri in comun, daca sunteti asemanatori sau total diferiti, daca suntem capabili sa acceptam total omul de langa noi si sentimentul de acceptare este reciproc toate celelalte se invata.

Voi ce-ati schimba la omul de langa voi? :)

De vreme rea...

2010-02-11T14:16:00.011+02:00

...ma dor tamplele, apoi parca durerea ar face dragoste in creierul meu, unduindu-se lenes printre marea de neuroni morti.
Muzica de chillout devine o tortura pentru urechile mele confuze. Se imbina atat de grotesc cu zecile de sirene de afara, claxoanele furibunde, picaturi de ploaie, turturi care se topesc si mor in ciuda ... doar-doar se vor desprinde si vor secera un scalp nevinovat.
Cat de apocaliptic arata orasul acesta... Niciodata nu mi-a parut mai lipsit de energie.
Iernile pana acum au fost intense si rapide ca un viol pe o alee intunecata sau n-au fost deloc si am ramasi innecati cu praf asteptand Craciunul ; mai mult o blasfemie a ceva ce trebuia sa fie sfant.
Cat am fost ingropati in nameti, albul de pretutindeni nu mi-a parut deloc pur sau inocent, a parut un soi de revolta toxica a naturii care si-a revarsat cu ultima suflare praful inghetat. Ne-a acoperit incercand sa orbeasca pe oricine cuprindea cu privirea patura luminoasa. Apoi soarele cu razele lui taioase si pline de ger a biciuit si-a slefuit stratul de zapada pana l-a facut de-a dreptul mortal.
Sirene plangeau pe toate strazile incercand sa salveze membre rupte si capete sparte.
Aveam fantezii ca m-am transformat intr-o soparla si ca sunt proptita pe un bolovan, incercand sa-mi incalzesc maruntaiele. Ca mi-e sufocant de cald si ca astept sa transpir pentru ca prima adiere de vant sa-mi para racoroasa...
Ca mi-e lene de vara, tolanita in patul imens de acasa. Iar...imbratisari transpirate, caci pentru fierbinte nu am limita.
Gandeam eu...in timp ce priveam tamp spre acoperisul casei de vis-a-vis ...cel cu un strat perfect de zapada...de aproximativ un metru. Acoperisul este alb de multe zile...
Intr-o zi m-a agasat perfectiunea lui de gheata si cautam in minte metode prin care s-o spulber. Am facut un bulgare si l-am aruncat apatica facand o gaura in patura alba si intinsa.
Azi de dimineata slutenia naturii a atins apogeul. A plouat pesemne toata noaptea. A plouat peste gramezile de zapada naclaite de poluarea din trafic. A plouat si-a dizolvat aproape fiecare munte de mizerie.
As fi ales frisoare si febra doar sa pot evita iesirea din dragul adapost. N-a fost sa fie.
Cred ca nu mi-a inghetat de tot sangele, nu inca.
Am calcat tacticos pe fiecare bucata de asfalt dezvelita de ploaie, si cand am ajuns la capatul rabdarii am pornit in linie dreapta cu apa rece inclestata pe glezne. Cu sau fara incaltari era la fel. Poate-ar fi fost mai bine fara caci picioarele mi-au devenit greoaie si nu ma mai ascultau.
Ca si cum n-ar fi fost destul... orasul a inceput sa fumege. Ceata era densa si puteam sa-i simt gustul. A intoxicat cladirile, si-a inclestat bratele deasupra cerului de parca n-ar fi existat niciodata soare.

Iar eu in cubul meu de sticla, semi-umana, cand privind acra in gol, cand incercand sa vad nuante de roz. Gandurile mele sunt diametral opuse azi.

O fi de la migrena?

Viata (mea) sub lupa

2010-02-08T09:58:00.021+02:00

Lepsa dragilor: Cat din viata personala expui scriind un blog? Cu ce iti dauneaza? Cu ce te ajuta? Ce reactii permiti?

Dedicatia este pentru Lia, pentru Sasha si pentru Misaki (stiu ca ele se vor explima mai frumos si cu mai mult suflet).

Eu sunt genul de om despre care stii dupa prima intalnire daca vrei sa-l revezi sau nu. Daca nu facem click, nici macar n-o sa ti-o iau in nume de rau, nu ma astept sa fiu placuta de toata lumea si pot sa accept ca exista erori de conexiune.

Asadar pe mine - Cristina, ca om, ma vei cunoaste abia dupa ce bem o cana de cafea, fumam o tigara, mancam o salata...Asa cum ma vei cunoaste, asa am sa fiu pentru tot restul vietii. Nu

exista alte fete ascunse in maneca.

Nu sunt deloc genul de om care sa-ti arate defectele de personalitate abia dupa ce "ti-am castigat simpatia". Genul de om care "sa-si arate adevarata fata", despre care sa tot descoperi ani de zile cate ceva...

De ce vreau sa fiu EU, toata, deschisa, cu cartile pe masa, in fata indiferent cui? Pentru ca nu mi-e frica! Pentru ca foarte putini oameni sunt obisnuiti cu atat de multa deschidere, cei ce ma trateaza cu reciprocitate vor ramane langa mine si toti ceilalti sunt prea putin importanti.

Haideti acum sa onoram leapsa:

Modul la care mi-am expus viata personala in ultimii doi ani:

Primele lucruri pe care le-ati aflat despre mine in 2008 au fost ca am "fear of commitment", ca stiu ca toate dorintele se implinesc, ca am cateva tabieturi obsesive (inclusiv motanul meu Nemo) si ca incerc in ciuda zilelor mai putin bune sa raman o persoana pozitiva.

Cateva alte luni din 008 le-am trasformat in jurnal de calatorie transmitand imagini in cuvinte si starile de spirit transmise de fiecare loc in parte.

La sfarsit de an m-am indragostit, fapt care m-a transformat intr-o faptura euforica si nerabdatoare sa-ti strige "la lume" sentimentele impartasite.

In 2009 am "filosofat" pe toate subiectele posibile si imposibile, cand despre bucuria vietii in doi, cand despre viata in general, cand despre suprizele si intrebarile oamenilor din jurul meu...

Si da, v-am lasat sa trageti cu ochiul la intamplarile din concediile noastre.

Ultima "mare felie de viata personala" a fost servita in articolul "Am spus DA" .

Cu ce imi dauneaza?

Trebuie sa recunosc ca ma las tachinata uneori de oamenii supusi prejudecatilor, oamenii care catalogheaza, oamenii care traiesc in anonimat pentru ca nu au nimic de spus.

Exista (rar ce-i drept) persoane care isi permit sa traga concluzii dintre cele mai intime despre mine. Pana sa imi dau seama ca de fapt asta este selectia naturala a oamenilor frumosi, recunosc, sunt afectata de usurinta cu care oamenii incearca sa dea semnificatie zicalei "informatia inseamna putere".

Ai aflat despre mine ca am mai toate perechile de sosete roz? Asa si? Ai citit ca imi iubesc la nebunie sotul si motanul? Wow, extrem de intima informatia! Stii ca valorific trairile spirituale si ca gandesc mai mult cu sufletul ? Incredibil, ce expusa ma simt!

Aceste concluzii vin in general de la oamenii introvertiti si oamenii cu foarte multe frustrari. Spun asta pentru ca am avut si critici din partea unor oameni open-minded dar diferenta a fost ca nu si-au permis niciodata sa catalogheze actiunile mele fara a fi in totala cunostinta de cauza. Am primit indrumari, sfaturi, explicatii plauzibile si daca am fost de aceeasi parere nu i-am contrazis.

In afara de cateva mici momente de tristete, nu gasesc nici un alt element daunator al "vietii mele publice".

Cu ce te ajuta?

Simplu (pentru ca am spus-o de prea multe ori) ; ma ajuta sa ma descarc de toate gandurile negative. Ma ajuta sa-mi pastrez amintirile, sa le impart cu oamenii dragi (cei de acasa, cei din alte tari, cei cu care ma vad extrem de rar). Ma ajuta sa-mi exersez tehnica de scris, poate sa fiu cu cativa pasi mai aproape de visul meu maret - acela de-a scrie o carte - ma ajuta sa-mi pastrez cuvintele, sa-mi analizez (in timp) gandurile si trairile.

Ce reactii permiti?

Am permis si voi permite in continuare tot soiul de reactii. Cineva in postura mea, trebuie sa-si asume si erorile de judecata ale semenilor. Trebuie sa-mi asum ca voi castiga simpatia multor oameni, ca voi ajuta cu un gand bun, un sfat, un exemplu de viata , DAR si ca voi bantui gandurile oamenilor care inca poarta ochelari de cal si cred ca virginitatea trebuie pierduta in noaptea nuntii.

O cantareata (Pink parca) spunea ceva de genul " Cu cat esti tu mai socat de cum arat si cum ma comport - cu atat ma simt mai bine ; stiu ca n-ai sa ma ajungi niciodata".

Asa de final, un citat de pe tricoul meu preferat (cel cu 3 capsoare de animalutze hazlii):

Feel free to be as you are!